Publicat de: afrindia | 18/08/2009

Pe urmele lui Ciprian Porumbescu

Vă spuneam zilele trecute că am fost o fugă prin Bucovina aşa că mă gândeam să vă împărtăşesc ceva din experienţă şi să vă dau nişte sugestii privind câteva din locurile pe care n-ar trebui să le rataţi. Sigur că n-am apucat în câteva zile să văd toată regiunea. Nu mai pomenesc de mănăstiri pentru că ar fi ca şi cum v-aş spune că apa e bună pentru organism. Insule de reculegere, unde o mare greşeală ar fi să pierzi timpul doar cu un tur japonez de făcut poze, fără a profita de prezenţa fizică într-o capsulă temporală a spiritualităţii şi istoriei românilor.
În judeţul Suceava am ţinut neaparat să merg la casa memorială şi muzeul Ciprian Porumbescu. Pentru că prefer plimbările mai boeme, am ales trenul, dezinformat fiind şi de informaţiile greşite de pe internet. Gara cu acelaşi nume nu este în acelaşi loc unde e şi comuna Ciprian Porumbescu. De altfel, nici pe internet şi nici hotelierii din zonă (să zicem pe o rază de vreo 50 km) nu ştiau exact pe unde vine. Mă refer aici la informaţii precise pe o hartă turistică bine documentată. Bineînţeles că, dacă sapi bine, găseşti în cele din urmă. Aşa am găsit şi eu şi o pun la sfârşitul postului. Oricum, am mai mers vreo oră de la gară până la Stupca, satul în care se află cele două obiective. Muzeul vă întâmpină încă din curte cu o statuie imensă a compozitorului şi cu o melodie pe fundal. Balada pentru vioară este o compoziţie ce-ţi trezeşte emoţii oricât de manelist ai fi. Nu putem să ne minţim că e un compozitor de talia lui Beethoven sau a lui Verdi, cu ultimul fiind chiar contemporan. De altfel, nici nu se pune problema aşa, dar nu strică să mai ştim, pe lângă un Ştefan Bănică jr. sau Fuego de exemplu, că a existat un compozitor care a creat bijuterii apreciate mai mult de străini. Muzeul păstrează o parte din obiectele care au aparţinut surorii sale, Mărioara, ale lui Cirpian (husa viorii şi o parte din crucea originală a mormântului), precum şi obiecte şi costume folosite la turnarea filmului produs în 1972.

 La câteva sute de metri distanţă, veţi găsi şi casa memorială, ceea ce a mai rămas din vechea curte, bucătăria, după un incendiu în Primul Război Mondial. Într-o cameră se află obiecte originale ce i-au aparţinut lui Porumbescu, pianul, oglinda de perete şi biblioteca, iar în cealaltă bucătăria propriu-zisă. La poartă ne aşteptă un bărbat trecut de a doua tinereţe, care păzeşte casa de peste 20 de ani. Spune că nu prea mai sunt vizitatori şi că înainte de Revoluţie veneau autocare non-stop datorită taberelor organizate. Nu îi este frică de hoţi, deşi sistemul de alarmă nu e cine ştie ce. E conştient de faptul că e foarte greu de scos pianul, de exemplu. Mai degrabă îi este teamă de distrugeri. Cât îi priveşte pe săteni, aceştia nu prea se omoară cu mândria de a trăi în satul lui Porumbescu. Sunt bătrâni şi cocoşaţi de muncă şi lipsuri. Foarte mulţi tineri au plecat în străinătate. Dacă ţii mult la istorie, în curtea bisericii poţi vedea mormântul compozitorului şi al profesorului acestuia, fost elev al lui Frederic Chopin.  Cum cobori spre sud, spre Târgu Neamţ, nu rata casa memorială Mihail Sadoveanu, rezervaţia de zimbri Dragoş Vodă, casa memorială Veronica Micle (chiar în marginea oraşului) şi casa memorială Ion Creangă. Pentru cei care nu au fost la ultima casă în ultimii cinci ani va fi o surpriză parcul tematic, unde se pot întâlni cu multe personaje din „Amintiri din copilărie“.

Dar nu trebuie ratată Cetatea Neamţ pentru că restaurarea ei a fost finalizată chiar luna trecută. Acolo vei găsi camere şi atmosfera medievală, cu sala armelor, sala de judecată, carcera cu prizonieri din ceară, monetăria şi altele. Toate au fost ridicate cu ajutorul fondurilor europene şi de la Consiliul Judeţean. Dar cel mai de lăudat este faptul că acolo există o mână de gospodari care nu s-au gândit cum să fure din banul public, ci cum să facă ceva pentru comunitate.
De altfel, am observat, şi nu e o noutate, că în nord oamenii sunt mult mai liniştiţi, mai oxigenaţi la cap. Nu au reacţiile violente şi cretine ale celor din sud. Nu mă refer doar la bucureşteni, ci la toate ţigăniile din regiune. Chiar am ajuns să văd într-un orăşel cum un ţigan îl certa pe altul că vorbeşte vulgar. Atunci chiar m-am simţit ca în zona crepusculară. Şoferii nu claxonează la semafor ca nişte urangutani. Te lasă să traversezi şi apoi îşi văd liniştit de drum. Chiar şi cei cu numere de Bucureşti. În Grecia am văzut un astfel de comportament în trafic.
Sigur că în astfel de orăşele sunt probleme de ordin economic, dar în general oamenii păreau fericiţi.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: