În ultimii ani, rememorările vieţii din vremea Comunismului nu mai pun accentul atât pe ceea ce ţinem minte de atunci şi cum ni se pare acum, cât pe ce ştiu despre acel regim şi Revoluţie cei care aveau doar câţiva ani sau care s-au născut după ’89. Ne ofuscăm când auzim de la ei răspunsuri lacunare, un amestec confuz de informaţii auzite de la părinţi, văzute la televizor sau când vedem că mulţi nu ştiu nimic şi nici măcar nu-i interesează.

N-ar trebui să ne mire. Pentru ei e o lecţie rece de istorie. Aşa cum am trecut recent pe lângă mormântul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi nu am simţit nimic special sau cum îmi povestea bunica despre viaţa grea la patronii din Bucureştiul interbelic iar eu „respiram“ doar parfumul acelor vremuri, la fel se întâmplă şi cu ei. Pentru mulţi pare chiar ceva exotic, greu de conceput acum.

Dar în loc să ne simţim ofensaţi, mai bine ne-am gândi de ce mulţi spun că era mai bine atunci. Poate pentru că am învăţat unele lecţii ale Comunismului mult prea bine? Am învăţat să cârpim, să tărăgănăm, să ne lamentăm în ideea că lasă că merge şi aşa sau că încă e bine sau că se poate şi mai rău. Dacă vorbim de cei care ne guvernează, atunci pot spune că am învăţat foarte bine să ne descurcăm, să ne orientăm, să căutăm aproape exclusiv scurtăturile pentru înavuţire pentru că munca e pentru proşti, să băgăm mâna până la umăr în sacul public, fără (poate şi asta e tragic la noi) a face măcar ceva pentru comunitate căci deturnarea de fonduri şi parandărătul se mai practică şi la alţii, şi tot aşa mai departe. Aceste lecţii au fost tocite şi răstocite decenii la rând, în mare parte pentru că a trebuit să supravieţuim sau pentru că alţii nu au avut chef de chinuri, poate nici nu mai contează, important e că sunt bine fixate în ADN-ul nostru şi că o rană de aproape o jumătate de secol nu se cicatrizează atât de repede. Mai ales când bolnavul tânjeşte după vremea suferinţei!!!

Cât de imbecil poţi să fii pentru a susţine că era mai bine înainte?! Dacă acum îţi vine să vomiţi la logoreea politicienilor, dar ai telecomanda în schimb, cum crezi că ai putea înghiţi cu forţa „voma de lemn“ a altora? Dacă acum ai internet, cărţi, informaţii la discreţie, cum crezi că ai putea risca ani grei de închisoare doar pentru o fiţuică scrisă de vreun disident? Dacă acum orice analfabet devine vedetă pentru că spune o prostie pe Youtube, cum crezi că ai putea trăi cu frica de a deschide gura? Dacă acum îţi poţi alege bucata cea mai mare din vitrina magazinului, chiar dacă e situaţia economică actuală, cât de mult ţi-ar plăcea să te zbaţi şi să te ascunzi de vecini pentru că ai o copită de porc în sacoşă. Mai vrei exemple? Eu zic mai bine să gândeşti înainte de a deschide gura şi să nu cauţi întunericul dacă realitatea e oribitoare.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Aseară a fost pe TVR 1 prima parte din Amintiri din Epoca de Aur de Cristian Mungiu, iar azi la 22:15 e partea a doua.

Dacă vrei să-i înţelegi pe români, felul nostru de-a fi, de-a acţiona, de-a gândi, de-a specula, de-a iubi, de-a profita, de-a păgubi şi tot aşa, trebuie să vezi rolurile jucate de Dinică în „După-amiaza unui torţionar“, „De ce bat clopotele, Mitică?“, „Filantropica“, „Crucea de piatră“ şi toate celelalte filme.

Aşa cum a surprins Caragiale specificul mentalităţii noastre prin teatru, la fel l-a redat prin farmecul său actoricesc maestrul Gheorghe Dinică. Oi fi eu un neica nimeni, dar îmi permit să-i readuc amintirea la viaţă, măcar la un an.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Un interviu de la TVR1 înregistrat cu mai mulţi ani în urmă, în care maestrul îşi povesteşte copilăria destul de grea prin mahalalele Bucureştiului şi cum a ajuns actor.

Te indignezi, acuzi, te agiţi, strigi, ţipi, trânteşti, buşeşti, spargi, înjuri, te isterizezi, te crispezi şi plezneşti. Dar deja nu mai ai timp de reacţiei la cât de repede se întâmplă lucrurile în ţara asta. De la ultimul post cu experienţa din sistemul medical, când era evident că lucrurile se vor agrava (vezi cazul maternităţii de la Giuleşti sau al băiatului mort după o fractură la mână), am văzut că spirala în care am intrat nici nu-ţi mai lasă răgaz să reacţionezi. Deja aud de fiecare dată pe stradă răspunsuri de genul „aşa e în România“ nu ca pe o constatare, ci ca pe un soi de scuză pentru a justifica mersul lucrurilor.

Ce efect pervers! Suntem supuşi atâtor stimuli în ultima vreme, încât am ajuns la starea de saturaţie, de lehamite. E şi normal. Dacă vezi şi miroşi prea mult rahat pe lângă tine, mi se pare logic ca până la urmă să vomiţi. Iar a doua oară, poate nu-ţi dai seama, dar instinctual te uiţi tot mai puţin la ştiri şi dezbateri televizate şi schimbi canalul, apeşi butonul de la telecomandă şi până la urmă butonul de la creier. Asta înseamnă o nevoie instinctuală foarte puternică de a refuza să mai reacţionezi şi de a evada către un loc al tău pe care încă-l mai suporţi …cel puţin până pleci din ţară, …dacă poţi.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

ps pentru cunoscători, ca să nu mă înjure, clipul e montat din două salturi cu o cameră pe braţul stâng, care şi aşa mi-a schimbat aerodinamica corpului mai mult decât mă aşteptam.

Atunci când pierzi pe cineva drag din familie, simţi durere şi neputinţă, dar atunci când pierderea vine după o luptă cu sistemul medical din România se adaugă sentimente puternice de revoltă, furie şi ură. Un amestec pe care-l simţi bine ţintit asupra unor oameni şi nu doar aşa faţă de un sistem, în general, căci nu din asta vine infecţia, ci din oamenii înşişi.

Cum să dai vina pe sistem când, dacă duci un suferind la Urgenţă, medicii şi asistentele se bucură că tocmai ies din tură şi îţi spun fără nici o jenă în faţă că să se spele schimbul următor pe cap cu el?
Cum să dai vina pe sistem când medicii îţi cer fără urmă de ruşine bani pentru un bolnav incurabil, pe care ştiu că nu-l mai pot vindeca, pe care-l ştiu că va muri în scurt timp?

Ştiu, ai să zici că la ce salarii au nici nu e de mirare. Ai dreptate. Cei mai mulţi câştigă mai puţin decât iei tu şomaj. E o ecuaţie economică simplă. Dacă salariile sunt mici, competiţia valorilor scade şi rămân doar cei slab pregătiţi, cei rătăciţi din punct de vedere profesional, într-un sector ce ar trebui în mod normal să fie de elită. Iar cei buni şi foarte buni pleacă în Vest, acolo unde sunt bine plătiţi şi respectaţi.

Dar eu nu la pregătirea profesională mă refer. E clar că vor fi gafe şi erori umane tot mai multe şi mai grave în acest sistem. În schimb, Jurământul lui Hipocrate nu spune că salariul e o scuză pentru a trata bolnavii ca pe nişte oi cu buzunare, ca pe nişte vaci în abator. E umanitatea cea cangrenată. Competenţa profesională e deja alt subiect.

Da, cred că salariile din Sănătate ar trebuie să fie măcar de trei ori mai mari, dar, ştii ce, dacă prin nu ştiu ce minune s-ar pune în aplicare o astfel de măsură, nu cred că medicii şi asistentele ar deveni brusc mai umani, mai implicaţi, mai săritori. Dovada? Sistemul Judiciar. În perioada 2005-2008, guvernul Tăriceanu a dat ordonanţe peste ordonanţe pentru salarii mari magistraţilor pentru ca Justiţia să nu mai aibă scuze în a fi eficientă. Efectul? Corupţia a rămas aceeaşi, n-am văzut la ochi marii rechini nici până acum, iar ritmul gafelor şi erorilor judiciare a rămas acelaşi.

Iar infecţia s-a întins în toate sistemele. Din iulie 2005, an de an am avut cel puţin o zonă din ţară grav inundată. Au fost patru guverne, cinci miniştri de interne şi patru miniştri ai mediului. Cei de dinainte dau dovadă de ipocrizie supremă şi arată cu degetul către actualii, în vreme ce cei de acum au fost prea ocupaţi cu propriile afaceri decât să construiască diguri.

Ce altceva decât infecţie umană poate să însemne faptul că un primar a preferat să facă un stadion pentru a-şi lua comisionul de la constructor decât să ridice malurile râului?! Cât de mare a ajuns nepăsarea şi nesimţirea dacă ministrul mediul dă acelaşi răspuns de lemn în faţa sinistraţilor cum că există un program de construire a digurilor bla bla bla…, în vreme ce s-au derulat contracte pentru lucrări doar pe hârtie pentru bani reali.

Trecem la alt nivel. În urmă cu câteva zile am sunat la Poliţie pentru a face o plângere privind scandalul făcut de unii la primele ore ale nopţii. Ştii ce mi-a răspuns ofiţerul de serviciu? „Lasă, domn’le, că a venit vara. E cald şi frumos afară şi oamenii se simt şi ei bine.“ Ce să mai răspund la replica asta?!

Un alt exemplu. Directorul unui spital din judeţul Arad a cumpărat aparatură medicală în cantitate mult mai mare decât era nevoie. Cu cât mai mult, cu atât mai mare comisionul de achiziţie. Dar nici măcar nu a fost folosită aparatura în ultimii doi ani, în vreme ce bolnavii stăteau pe liste de aşteptare sau erau reprogramaţi. Iar boala nu te aşteaptă. Dar ştii ce răspuns a dat directorul? „Şi ce dacă nu a fost folosită aparatura? Încă nu e târziu.“

Coborâm şi mai jos, la nivelul străzii. Am ajuns să verific, atunci când merg la piaţă, punga cu tărâţe ca să fiu sigur că negustorul nu mi-a băgat şi câteva zeci de grame de nisip şi rumeguş pentru că, aşa e românul, e în natura lui să te ţepuiască.

Revenind la sisteme, nu acestea sunt marea problemă. Poate să se reformeze mama sistemului căci tot degeaba. Infecţia vine din oameni.
Cea mai reuşită reformă în România ar fi aceea de schimbare a poporului cu totul.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Iţi mai aduci aminte de poeziile şi serbările de la sfârşitul clasei I despre fiecare literă din alfabet ce reprezenta o profesie, onorabilă cum altfel, în societatea comunistă? Eu am avut litera D de la… doctor. Acum mi-e aşa de urât să merg în spitale…

O bună bucată de vreme imaginea spitalului s-a menţinut albă, întocmai halatului medicului. Şi chiar aşa ar fi trebuit şi încă ar mai trebui să fie. Dar acum, dacă întreb pe stradă zece oameni la ce se gândesc când vine vorba de spitalele din România, cred că 8-9 din ei mi-ar spune că mizerie, microbi etc.

Din păcate am avut iar ocazia să însoţesc un bolnav într-un spital. Coincidenţă cu mediatizatele cazuri de infecţii de la Spitalul CF din Bucureşti.
Am putut vedea cum două etaje diferite, cu două secţii diferite, din cadrul aceluiaşi spital, judeanul din Galaţi, arătau ca două spitale diferite din colţurile opuse ale Europei. Unul din Occident, iar celălalt din Est.

Secţia de oncologie arată de parcă nu s-a schimbat nimic de câteva decenii, cu stimuli olfactivi ce te fac să te întrebi dacă se mai face igienizare, în vreme ce secţia de urologie arată mai mult a spital privat. Ferestre termopan, faianţă şi linoleumul schimbat, sistem de iluminare modernizat, tubulatură pentru oxigen în saloane în caz de urgenţă etc.

Ei, nu-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap de disperare când soţia sau copilul tău moare de septicemie iar directorul spitalului îţi spune că nu a avut bani de sterilizare?
Cum dracu’ sunt bani pentru o secţie să arate ca un spital modern şi la câteva etaje să găseşti imaginea unui spital african?
Simplu! Din putoare, din hoţie, din egoismul celor care îşi alocă fonduri pentru modernizarea propriilor birouri, aşa cum s-a întâmplat şi la CF, punând propriile interese înainte de toate.
Nu vorbesc de spitalele din fundul judeţelor, de care probabil că ministerul a şi uitat, ci de spitalele judeţene din marile oraşe şi din Capitală.

Între timp, pacienţii cumpără într-o veselie seringi, branule, transfuzoare, perfuzoare, spirt medicinal, vată, medicamente şi tot aşa mai departe. Am deja acasă kilograme de maculatură de la atâtea bonuri de casă şi chitanţe pe care nimeni nu mi le va mai deconta.

Uită-te bine la sistemul medical din România! Este una din infecţiile pline de puroiul provocat de guvernanţii care nu au reformat sistemul, de interesele economice care au dus la cheltuirea banilor publici pe aparatură medicală la preţuri supraevaluate, dar cu bonusuri grase pentru directorii din minister, de parlamentarii care au acordat în fiecare campanie electorală scutiri de contribuţii la Sănătate, sărăcind cu bună ştiinţă bugetele anuale, de procurorii corupţi care nu au anchetat şi condamnat furturile din spitale şi, de ce nu, de personalul medical care s-a înrăit şi şi-a pierdut demnitatea şi omenia din cauza salariilor mici şi care te tratează ca pe o bucată de carne dacă nu-i dai bani.

Şi nu mai da vina pe sistem! Oamenii sunt cei care provoacă „infecţiile“.
Dacă tu vezi spital, eu nu sunt în stare să văd altceva decât puroi. Medicii care au plecat din ţară au văzut la fel.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Te trezeşti ca-ntr-o dimineaţă obişnuită şi te duci la baie să te speli pe faţă. Apoi te uiţi-n oglindă şi-ţi zici: Azi voi emigra!
Dar imediat te pufneşte râsu’ pentru că ast-ar fi cea mai bună farsă de 1 Aprilie.

Deschizi geamul la cameră. O dimineaţă frumoasă de primăvară? Un şofer nervos claxonează ca descreieratu’ fiin’că şi-a parcat unu’ maşina-n faţa lui şi nu mai poate ieşi să plece la muncă. Aşa că ţine claxonu’ ăla până cân’ scoate unu’ capu’ la fereastră. Te zgârie la timpane, ştiu, dar, pân’ la urmă nu-i decât o farsă. Nu ştiu a cărui şofer dintre cei doi, dar cu siguranţă tre’ să fie o farsă.

Ieşi din bloc şi-ncerci să te fereşti de rahaţii câinilor vecinilor, dar, ca şi-n viaţă, te fereşti de-un rahat şi dai-ntr-un câcat. Hai, nu te enerva! Au făcut şi câinii o farsă. Tu eşti băiat inteligent ş-ai simţul umorului.

Dai să traversezi strada pe la trecerea de pietoni că-i verde, dar trece razant un „domn“ cu un „tanc“ 4×4. „Dă-te, bă, muistule! Eşti prost, nu vezi că trec io?“
Hai, nu mai fi aşa sensibil! Te-a alintat şi ăla puţin.

Iar ziua abia a-nceput.

Sunt lucruri pe care le păţim foarte mulţi dintre noi, sper eu că nu toate odată, într-o singură zi, pentru că altfel ne-am pierde minţile. În orice caz, nu ne este străin faptul că românii, în marea lor majoritate, au un grad foarte mare de nesimţire, mârlănie, mitocănie, mahalagism, spune-i cum vrei tu, acel bazar genetic al comportamentului oriental de care mereu vorbesc.

Nu e peste tot la fel. În aglomeraţiile urbane, unde ne respirăm aerul unul altuia, gradul de insensibilitate şi indiferenţă faţă de cel de alături e mai mare. Dar cred că prin structura noastră suntem mai expuşi în a deveni aşa, atunci când ajungem „într-o ladă cu mere stricate“.

Am observat, în schimb, un lucru. Ca să supravieţuieşti psihic într-un astfel de mediu, trebuie să-ţi dezvolţi o anumită stare de autism. O stare mentală de detaşare faţă de orice îţi poate strica buna dispoziţie sau dispoziţia, în general. Nu vorbesc aici de a răspunde la nesimţire cu nesimţire sau indolenţă, ci de capacitatea de a face abstracţie. De o capacitate mentală de a rupe legătura dintre semnalele mizeriilor din jurul tău şi zona din creier, inimă şi orgoliu care vibrează şi care, de multe ori, reacţionează negativ, violent. Ca şi cum cineva te-ar înjura iar tu l-ai vedea fără să-l auzi şi fără să înţelegi ce spune pentru că ai dopuri în urechi sau căşti la care asculţi muzică. Astfel, informaţia este bruiată sau mult diminuată şi nu mai ajunge la destinaţie.

Acelaşi lucru şi cu mizeriile politice pe care le vezi zilnic la televizor. Doar nu o să te consumi acum pentru fiecare porc despre care afli în fiecare zi cum a mai furat din banii tăi, pe care n-o să-i vezi niciodată înapoi. Pur şi simplu trăieşti într-o ţară a farselor, a glumelor proaste, şi nu ai ce face. Ori accepţi, ori înnebuneşti. O lege de-a lui Murphy spune că „Atât timp cât nu-ţi pasă unde eşti, nu te poţi rătăci“.

Ştiu că sună frumos în teorie şi că în realitate îţi vine să-i crăpi capul ăluia care scuipă cojile de seminţe în faţa ta sau să spargi televizorul atunci când vezi un ministru că îţi spune zâmbind cum tu vei plăti încă o taxă în plus pe lângă alte două pentru acelaşi serviciu. Eu am reuşit să ajung la acea detaşare, probabil că de aceea scriu cu mai puţin patos şi cu mai mult sarcasm.
Dacă tu nu poţi, atunci consideră că în fiecare zi e 1 Aprilie şi că toţi nebunii, porcii, cretinii, berbecii şi hoţii au o scuză. 🙂

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

– Alo! România? Crezi c-ai putea să nu mai fii atât de nesimţită, măcar o zi pe săptămână, să zicem sâmbătă sau mai bine luni, cân’ mergem la muncă?
Aş vrea să nu mă mai tratezi cu sictir, măcar atunci cân’ îţi plătesc impozitele. Ştiu că nu mă placi, dar nu-i nevoie să-mi şi dovedeşti. Încearcă să te prefaci! În rest, cân’ am eu nevoie de vreo hârtie, vreun aviz de la tine, ştiu cum să-ţi intru supus în graţii. Ai avut tu grijă să mă-nveţi cum.

Apoi, ştii chestia aia pe care mi-o faci cân’ vin la spital, cân’ mă trimiţi la farmacia de peste drum să-mi cumpăr mănuşi chirurgicale, seringi, pansamente, perfuzoare şi medicamente? Deja m-am obişnuit cu gândul, da’ ştii ce? Nu mă mai minţi că îmi vei deconta toţi banii şi că trebuie să păstrez bonurile! M-am săturat să te tot cred.

Mă mai gândeam şi c-ar cam fi timpu’ să le dai şi medicilor nişte salarii mai mari. Nu de alta, da’ nu mai am bani de şpagă şi nici chef să stau cu stresul că n-am dat destul ca operaţia să reuşească.
Ştiu că sunt tupeist, dar mă gândeam c-ar fi timpu’ să mai tai şi din salariile directorilor păduchi. Ştii tu care, n-o face pe proasta! Iar în schimb ţi-ar ajunge pentru nişte bani în plus pentru profesori, c-o s-ajungem proşti de tot fără carte. Mi-e şi groază să mă gândesc la cum vor fi elevii tăi peste zece ani.

Mai spuneai ceva de marile dosare pentru corupţie? Ok, m-am prins că era gargară. Poţi să te opreşti! N-am chef s-o mai aud. Poţi fura în continuare, numai las-o mai moale cu ipocrizia! Sincer, nici nu ştiu de unde ai avut de furat atât de mult în ăştia 20 de ani, da’ nici nu mai contează. Dacă vreau să văd „marii rechini“, mă uit la Discovery.

Mi-ai mai promis că vei reface acele spaţii verzi pe care i le-ai dat acelor „investitori strategici“. Cât a fost mita? 30.000, 50.000 de euro? Ok! A fost afacerea ta, inţeleg. Deci să zic bogdaproste că nu mi-ai asfaltat traheea? Săru’mâna!
Auzi! Da’ pe şoferul ăla care m-a călcat pe trecerea de pietoni nu-l mai trimiţi la răcoare? Ce-ai zis? Ţi s-a făcut milă de banii lui? Aha, iarta-mă că te-am întrebat?

Da’ pe ăia care mi-au bătut bunicul şi i-au luat apartamentul când îi mai cazezi şi tu la mititica? Nu de alta, da’ au trecut atâţia ani şi mi-e teamă că se prescrie fapta. Cum? Ţi-au vândut apartamentul chiar ţie? Aaa, păi de ce nu spui că sunt partenerii tău de afaceri? Să mă scuzi c-am îndrăznit să te-ntreb.

Măcar poate scoţi anul ăsta şi tu nişte bani din impozite de la ăia „fără număr“. Aşa zic eu c-ar fi normal. Dar eu este prost, poate mă-nşel.
Ce spui? Urmează să cânte la botezul băieţelului tău şi nu vrei să-i deranjezi cu fleacuri? Deja mă simt aiurea c-am avut nesimţirea să-ţi cer asta. Crezi ca-i putea să mă ierţi vreodată?

– Alo! Cine-i acolo?
– Alo! Nu e România?
– Terminaţi, dom’le, cu prostiile astea că mi se răceşte cafeaua!
– Mă scuzaţi!

Ciudat. E a 20-a oară când formez numărul ăsta şi sun în altă parte.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Gigel a lucrat ca cizmar înainte de Revoluţie. Rareori declara la Stat banii rezultaţi în urma comenzilor clienţilor, restul băgându-i în buzunarul său. De cele mai multe ori se alegea doar cu ciubucuri pe care le cheltuia pe băutură. Banii declaraţi la Stat erau uneori chiar mai puţini decât însuşi salariul lunar. Era bine. Nu se lucra la performanţă, iar dacă unui şef de pe la vreun inspectorat i se părea ceva dubios, se găsea o şpagă şi pentru el.

Dar până la urmă Ceauşescu a fost împuşcat iar cizmăria, ca multe alte făbricuţe socialiste, a fost închisă pentru că nu producea nimic. Soţia lui Gigel, în schimb, a ştiut unde să meargă pentru a obţine un certificat medical. A dat spagă în stânga şi dreapta, la medici, la inspectori şi a obţinut până la urmă o decizie de pensionare pe caz de boală, iar la scurt timp şi o pensie frumuşică de invalid. Iar soţia lui Gigel era foarte mândră de reuşita sa. Avea şi de ce. Era vorba de încununarea eforturilor unui instinct de supravieţuire. Nu la ea era problema morală, ci la cei care au făcut posibilă pensionarea. Ironia sorţii a făcut ca până la urmă Gigel, de atâţia ani de beţie, să ajungă invalid de-adevăratelea.

Mi-a fost oarecum ruşine de colegii de breaslă care au sărit imediat ca arşi atunci când au auzit că Ministerul Muncii vrea să verifice cele 900.000 de pensii pe caz de boală. „Săracii pensionari. După ce sunt loviţi de soartă, mai vine şi Guvernul şi-i mai buşeşte o dată cu aceste controale.“ Reacţia unei părţi de-a presei a fost de a lovi în guvernanţi doar de dragul de a lovi. Dar faptul că aproape 30% dintre aceste pensii au fost obţinute ca Gigel nu ar trebui să ne surprindă. Să vă povestesc şi de Marcel sau de Ionel? N-are rost. Fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin unul dintre ei.

Problema-i alta. Uite că eu nu cred ce spune ministrul Şeitan, că se vor face controale timp de câţiva ani până când vor fi triaţi cei 900.000 de pensionari de toţi Gigeii, Marceii şi Ioneii. Anul trecut, un alt ministru spunea că funcţionarii români sunt prea nesimţiţi şi că au la dispoziţie 30 de zile pentru a-şi schimba atitudinea 😆 Un lucru sigur pe care-l poţi învăţa în România este să nu crezi nimic din ce promit guvernanţii. În cel mai rău caz, se poate umfla piaţa spăgilor pentru certificatele medicale pentru astfel de pensionări.
Apropo, dacă ştii de un alt Gigel şi câţi bani „a investit“, spune-ne şi nouă, poate mai învăţăm şi noi ceva.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

N-am de gând să-ţi ţin teorie naţionalistă în ceea ce priveşte cultura românească în raport cu importurile din Occident, mai exact să te răzvrăteşti împotriva zilei de Sfântul Valentin şi să sărbătoreşti doar Dragobetele. Vreau doar să vin cu unele argumente, sper eu pertinente, iar pe parcurs să faci ce doreşti.

E clar că nici dracu’ n-a auzit de Valentine’s Day înainte de Revoluţie (e adevărat că nici Dragobetele nu era prea cunoscut, de fapt, pe-atunci numai de dragoste nu-ţi ardea la nivel de masă) şi că sărbătoarea a fost importată în primul rând pentru că e cool şi apoi pentru că mai aduce un ban comercianţilor de inimioare şi alte dovezi materiale de iubire. Mai apoi a devenit un bun instrument de marketing pentru marile industrii şi tot aşa mai departe. Până şi Muzeul Satului a făcut un program special pentru azi.

Bun, dacă-i cool şi dacă vine din cultura celei mai importante puteri economice din lume, mă-ntreb ce sărbătoare vom importa de la chinezi pentru că într-un deceniu lucrurile vor sta altfel. N-ar fi exclus, nu?
Apoi, sesizez ironia istoriei: o sărbătoare împrumutată de la catolicism (cu vechi legături în ceea ce era cândva considerat păgânism) împotriva căruia ordoxismul a crescut în putere în conştiinţa românilor tocmai ca o luptă fundamentală pentru păstrarea identităţii religioase şi naţionale.

Dar să lăsăm astea! Eu nu-ţi spun să uiţi de ziua de azi. Vreau, în schimb, să ţii cont şi de 24 februarie. Nu vreau să vorbesc de originea şi de istoria acestei sărbători. Găseşti pe Goagăl.
De ce să ţii cont şi de Dragobete? Păi, ar fi ca şi cum ţi-ai schimba mama cu altă femeie pentru că e mai de gaşcă. Poţi foarte bine avea două mame. Ai fi mai câştigat. 😀 (Ştiu, exemplul e cam exagerat, dar înţelegi tu ce vreau să spun). Nu i-am văzut pe ruşi să aibă vreo problemă în a sărbători de două ori Crăciunul şi Revelionul.

În plus, de câte ori nu ţi s-a întâmplat să spui „Băi, dar parcă aveam şi noi o sărbătoare de-a noastră, pur românească. Nimeni nu mai ştie nimic de ea acum.“? Ar fi cazul să nu păţim la fel şi cu ziua când se iubeşte româneşte.
Am văzut în acest sens cum câteva companii au început să folosească Dragobetele pentru campanii de marketing. Deci se poate. Brandul are şi potenţial comercial.
De asemenea, te-ai vedea renunţând la Mărţişor, dacă o altă sărbătoare super ar veni din Occident? În cazul ăsta chiar te-ai simţi „violat“.

Eu zic aşa. Iubeşte azi, iubeşte mâine, iubeşte poimâine, iubeşte mereu, iubeşte şi de Dragobete, mai ales pe cei cu numele de Dragoş, Drăgan şi Dragomir! (nu există legatură etimologică între nume şi sărbătoare, ci e doar un îndemn personal şi prietenesc)

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

De caţiva ani încoace, îmi stabilesc câteva obiective pe 31 decembrie pe care să le realizez în anul ce urmează. Acestea au fost fie de ordin material, să-mi găsesc o slujbă mai bună, să-mi cumpăr ceva important, fie cu valoare intrinsecă, finalizarea studiilor, să iau carnetul de şofer, să mă apuc de cântat la trompetă sau alte lucruri de mai mare anvergură. Probabil că face parte din firea mea de a simţi că realizez ceva în anul care se scurge. Sincer să fiu, la sfârşitul fiecărui an ai astfel ocazia să te lăuzi ţie însuţi/însăţi pentru ceea ce ai realizat. Pot spune că până acum am îndeplinit cam tot ce mi-am propus. Uneori, obiectivele au nevoie de mai mulţi ani pentru realizare aşa că e bine să le etapizezi pe ani.

Poate că ai observat că îmi place să-ţi ridic întrebări la fileu aşa că sunt curios să-mi spui ce recorduri personale ai avut până acum şi ce ţi-ai propus pentru 2010, întocmai unui contract cu tine însuţi/însăţi. (cu sau fără clauze de neîndeplinire 😉 )

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Şi pentru că n-ar fi corect să nu divulg la rându-mi nici măcar un obiectiv pentru anul viitor, vă spun că unul mic dintre ele este să învăţ limba germană, pe care am început-o de vreo două ori, dar pe care am sistat-o imediat. 😛