De caţiva ani încoace, îmi stabilesc câteva obiective pe 31 decembrie pe care să le realizez în anul ce urmează. Acestea au fost fie de ordin material, să-mi găsesc o slujbă mai bună, să-mi cumpăr ceva important, fie cu valoare intrinsecă, finalizarea studiilor, să iau carnetul de şofer, să mă apuc de cântat la trompetă sau alte lucruri de mai mare anvergură. Probabil că face parte din firea mea de a simţi că realizez ceva în anul care se scurge. Sincer să fiu, la sfârşitul fiecărui an ai astfel ocazia să te lăuzi ţie însuţi/însăţi pentru ceea ce ai realizat. Pot spune că până acum am îndeplinit cam tot ce mi-am propus. Uneori, obiectivele au nevoie de mai mulţi ani pentru realizare aşa că e bine să le etapizezi pe ani.

Poate că ai observat că îmi place să-ţi ridic întrebări la fileu aşa că sunt curios să-mi spui ce recorduri personale ai avut până acum şi ce ţi-ai propus pentru 2010, întocmai unui contract cu tine însuţi/însăţi. (cu sau fără clauze de neîndeplinire )

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Şi pentru că n-ar fi corect să nu divulg la rându-mi nici măcar un obiectiv pentru anul viitor, vă spun că unul mic dintre ele este să învăţ limba germană, pe care am început-o de vreo două ori, dar pe care am sistat-o imediat.

În urmă cu vreo două săptămâni am văzut un scurt interviu la ştirile Antena 1 cu soprana Angela Gheorghiu, ajunsă renumită la operele din străinătate şi mai puţin cunoscută în România. Bineînţeles că nu putea lipsi clasica întrebare „Unde vă simţiţi acasă?“. Sigur, întrebarea era pusă în contextul românismului de care suntem obsedaţi faţă de cei care pleacă din ţară şi pe care vrem să-i testăm dacă se mai simt români.

Dar făcând abstracţie de această obsesie, întrebarea este foarte bună pentru noi toţi indiferent de context. Unde te simţi tu acasă? La părinţi, în propria ta casă, doar în ţara ta, într-o staţiune mediteraneană sau montană etc.? Întrebarea este cu atât mai pertinentă, cu cât ţinem cont de faptul că ne aflăm într-o perioadă de sărbători, în care acuitatea emoţională este mai mare şi suntem mai predispuşi concilierilor. Ba chiar ne dorim mai mult aproprierea de cei cunoscuţi.

Eu am deja răspunsul la această întrebare, el venindu-mi instantaneu în timpul interviului pomenit. Mă simt acasă oriunde-mi sunt prietenii. Prietenii, un termen destul de general, recunosc, sunt cei în prezenţa cărora te simţi bine, cu ei schimbi din plăcere zâmbete, râsete, amintiri, experienţe, emoţii, trăiri, viaţă, cu ei împarţi şi împărtăşeşti fără a te simţi obligat formal. Sunt cei pe care ştii că te poţi baza la ananghie şi cărora le sari în ajutor, atunci când au nevoie. Pot fi socri, colegi de facultate, foşti colegi de liceu, vecini de scară, soţul, fiul, oricine în care găseşti o părticică din tine, în care găseşti o părticică din „acasă“.

Vouă vă rămâne acum să vă răspundeţi la întrebare, în vreme ce eu vă urez un Crăciun „ACASĂ“!

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Vă mai aduceţi aminte de ştirea în care se spunea că austriecii reduc vârsta minimă pentru dreptul de vot de la 18 la 16 ani? Ce discuţii controversate au fost stârnite atunci privind o decizie similară şi în România. Că nu ar fi adolescenţii destul de copţi la minte, de parcă un adolescent de la oraş, născut cu PC-ul în braţe, ajunge la fel de predispus sau la fel de imun propagandei electorale precum un copil care a avut neşansa de a se naşte undeva în creierii munţilor. Sau de parcă un adolescent de 16 ani ar fi mai influenţabil decât un pensionar de la CAP dependent de pomenile electorale. În fine. Nu acesta e subiectul.

Dar e interesant cum, în timp ce alte ţări îşi permit să se gândească şi la responsabilizarea altor categorii de vârstă, noi ne zbatem să contrabalansăm numărul mare de votanţi cu studii puţine şi cu un coeficient de inteligenţă mic, care gândesc doar prin prisma promisiunilor electorale, a discursurilor emoţionale, a imaginilor lacrimogene şi, mai ales, a pomenilor electorale, fie sub formă de sacoşe cu făină şi ulei, fie sub forma unor legi populiste de mărire a salariilor care nu se mai aplică.

După 1866, multe decenii au existat censuri de proprietate, vârstă foarte înaintată, chiar şi de 30 de ani, de sex, contribuţii la Stat şi altele. Era o formă de discriminare, am zice noi acum. Şi totuşi am avut foarte mulţi oameni politici de calitate şi lideri de calibru, care au atins scopuri râvnite de popor timp de secole. E o logică simplistă, recunosc, dar pare că a fost de folos faptul că nu oricine putea vota.
Mă gândeam că poate ar trebui să se instituie un cens de inteligenţă. Poate într-o combinaţie cu educaţia (nu pe bază de diplomă, căci asta poate fi cumpărată oricum). În felul acesta, numai cei de peste un anumit nivel am putea alege sau ne-ar putea alege conducătorii ţării. De asemenea, s-ar putea reveni şi la censul de contribuţie la Stat pentru că, deşi Constituţia spune că voturile sunt egale, eu nu cred că votul meu e egal cu cel care trăieşte de ani buni ca asistat social sau cu voturile celor care prestează servicii la negru pentru că „ei are bani şi valoare şi duşmanii lor moare“ şi habar n-au ce e Fiscul.

Revenind la censul de inteligenţă, ar fi vorba de o îngrădire de drepturi incompatibilă cu democraţia. Mulţi ar spune „Domn’le, nu se poate, asta e discriminare“. Bineînţeles că e discriminare. Dar să deschidem larg ochii pentru că realitatea e relativă. Ce e corect pentru unii e discriminare pentru alţii. Suntem, oare, acum într-o stare de drepturi egale ale întregului electorat? Eu zic că suntem chiar foarte departe de starea asta.
Dacă din cele 10 milioane de votanţi sunt foarte mulţi cu un grad mic de inteligenţă şi educaţie (indiferent dacă au votat cu dictatorul Băsescu sau comunistul Geoană, eu mă găndesc mai mult la alegerile parlamentare) şi cu predispoziţie mare la efectele propagandei şi ale pomenilor electorale, atunci de ce fel de corectitudine electorală putem vorbi faţă de noi, ăştialalţi, care disecăm ideile exprimate, nu lacrimile şi filmele (fie reale sau trucate) cu efect de lovitură sub centură, care aşteptăm nişte măsuri economice concrete şi nu pomeni electorale?

Dacă atât de mulţi înclină balanţa scrutinului emoţional şi pe bază de caşcaval în defavoarea noastră, nu cumva tot într-o stare de discriminare ne aflăm?
Şi ne mai mirăm de ce aleşii poporului, miniştri, parlamentari etc. îşi urmăresc doar câştigurile personale. E simplu. Pentru că sunt atât de mulţi dintre votanţi care iau decizia în funcţie de ce le iese lor, de câte kilograme de făină sau câte sticle de ulei ori bere primesc. Corupţia, fie ea şi aparent nevinovată, nu poate naşte decât tot corupţie. Iar cei coruptibili îi vor vota instinctual pe cei coruptibili, probabil ca formă de supravieţuire a naturii umane.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Vineri, un reporter l-a întrebat pe un sătean din Voineşti, judeţul Dâmboviţa, imediat după un spectacol electoral, cu cine votează. Acesta i-a spus că îl votează pe Traian Geoană. Prima dată am râs de confuzia ţăranului, dar apoi mi-am dat seama că râdeam degeaba. Omul avea dreptate în felul lui. Purta un impermeabil roşu cu sigla PSD şi un fular şi un fes portocaliu cu însemnul PD-L. Probabil că o ţinuse dintr-o demonstraţie electorală într-alta, pentru că la fiecare s-a dat câte ceva.
Chiar ieri am rămas uimit de cum se mai pot bate oamenii pentru a prinde o sacoşă electorală. Sacoşe, steguleţe, prosoape, eşarfe, fesuri, cât de săraci trebuie să credem că sunt oamenii pentru a mai justifica bătaia pentru pacheţelele electorale, de multe ori nesemnificative? Cred că până la urmă tot despre un comportament de turmă e vorba.

Aţi văzut vreodată cât de uşor este să manevrezi o turmă de oi cu ajutorul unui singur câine? Acestea se reped imediat în direcţia opusă urmând talanga sau grămada de mioare. Dacă nu le păstoreşti, le poţi găsi la mama naibii, după cum găsesc şi ele iarbă.

O scurtă privire spre pădurea de banner-e şi afişe electorale din oraş e suficientă pentru a-ţi da seama ce fel de „păstori“ avem, dar şi ceea ce cred ei despre noi. Intenţia mesajelor electorale este, de cele mai multe ori, de zăpăcire, de inducere în eroare, de dezinformare. Băsescu ne face să credem că îi pedepseşte pe parlamentarii mulţi, puturoşi, cu prea multe drepturi băneşti şi absenţi în Parlament, fără a ne spune dacă există avantaje pentru sistemul legiuitor actual. Onţanu (exclus între timp din PSD) pune un banner roşu în sectorul 2 în care spune că îl susţine pe Băsescu. Apoi vine PSD şi profită de culoarea de la Onţanu şi plasează alături tot un banner roşu cu Geoană, ca să ducă în eroare privirile, cum că Onţanu îl susţine, de fapt, pe Geoană.
PSD a pus afişe negre cu scris alb: Trăiţi bine? O întrebare ironică, cu aluzie la sloganul Alianţei DA din 2004. Apoi a venit PD-L şi a lipit la baza afişelor câte o bandă roşie cu sigla PSD şi: Noi nu. Furam mai bine până-n 2004!

Să mai pomenesc de filmuleţele de pe Youtube cu parodierea lui Badea, Gâdea şi Stan şi de site-ul clonat al lui Băsescu?
Eu nu vorbesc de moralitate. Şi mie îmi place să le văd şi să behărâdem. Dar dup-aia?

Asta ca să vedem că din acest punct de vedere nu am evoluat absolut deloc. Poate am involuat. Şi în 2008 la Locale a fost la fel. Ba în 2007, la referendumul pentru demiterea preşedintelui, s-a ajuns la accese porcoase. Afişe cu Băsescu cu mâinile la gură în sensul că nu-şi va ţine gura şi afişe de la PSD şi PNL în care eram îndemnaţi să ne dăm drumul şi să spunem DA (adică da pentru demitere).
Şi în 2004 s-a speculat puterea mesajelor subliminale. La Antena 1 a fost difuzat un promo în care eram întrebaţi ce preşedinte alegem, iar pe ecran rula imaginea lui Adrian Năstase, urmată de cea a lui Trăian Băsescu şi apoi de conturul unui om (chipurile câştigătorul dintre cei doi candidaţi), contur care se potrivea perfect cu cel al pozei lui Năstase.

Şi atunci, ca şi acum, am văzut întrebarea unui reporter pentru un cetăţean privind alegerea la vot, iar acesta a răspuns cu cea mai mare sinceritate: Votez cu Traian Năstase.
Şi avea dreptate

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Remus Cernea
Candidatul Partidului Verde (a nu se confunda cu Partidul Ecologist) este reprezentantul generaţiei tinere, al celor care interacţionează pe reţelele virtuale de socializare. A studiat la Facultatea de Filososfie, cu accent pe filosofia politică, şi are 35 de ani, fiind cel mai tânăr candidat.
Vine după foarte multe participări active la protestele sociale (cazul Parcului Carol este unul dintre cele mai notorii) pentru salvarea anumitor parcuri, monumente sau pentru drepturile minorităţilor, drepturile religioase şi civice, proteste care de foarte multe ori şi-au atins scopul. Implicarea activă în mişcările sociale şi atingerea scopurilor îi oferă, din punctul meu de vedere, cea mai mare legitimitate de a candida la Preşedinţie.
Cred că putem spune că este singurul ce reprezintă şi cea mai activă categorie a societăţii, dar şi cea cu cel mai mic grad de prezentare la vot: tinerii. Ei, de fapt, noi suntem practic viitorul ţării şi singura şansă de schimbare reală a ţării.

Are discursul clar şi logic cu accente pe medierea conflictelor între instituţii, pe care le vede inevitabile în societatea noastră, educaţia, cercetarea ştiinţifică şi cultura, drepturile omului, politica externă şi relaţia cu comunităţile româneşti din afara graniţelor şi bineînţeles agricultura verde şi tehnologiile ecologice.
Vine cu un concept mai avansat decât contractul de 200 de zile al CDR-ului în caz de eşec şi anume demisia scrisă în alb a premierului desemnat contra promisiunii de respectare a programului de guvernare. A declarat că premierul desemnat de el va fi preşedintele Grupului de Economie Aplicată, Liviu Voinea, sau o femeie din rândul managementului privat.

Ca puncte ce-l dezanvantajează putem menţiona aspectul de nonconformist (tricou şi păr lung), care pe mine nu mă deranjează, dar care e foarte probabil să nu aibă lipici la peste o anumită vârstă a electoratului. Estetica discursului său este uşor elitistă ceea ce l-ar putea face, de asemenea, inaccesibil unei mari categorii de populaţie. Totodată, Cernea a fost foarte activ pe scena civică, dar foarte absent pe cea politică, iar votanţii votează imaginile politice.
Chiar dacă nu prea are şanse pentru acest mandat, dacă va insista la următoarele alegeri, iar în următorii cinci ani va fi tot mai mai activ şi din punct de vedere politic, atunci cred că am găsit „catârul“ pe care-l căutam.

Ovidiu Iane
Candidatul Partidului Ecologist din România are de curând funcţia de preşedinte al partidului şi este cunoscut mai degrabă pentru răspândirea în presă a informaţiilor din raportul Armaghedon II din perioada guvernului Năstase, pentru care a şi stat în arest trei zile. Este vorba de informaţii despre exploatarea prin pescuit comercial în bazinul piscicol Acumularea Valea Vlăsiei.
Deşi are un discurs nu prea bine structurat, principalele priorităţi economice ale sale sunt, pe lângă tehnologiile şi agricultura ecologică, simplificarea fiscalităţii, oprirea mafiei din domeniul energiei şi stoparea rambursărilor ilegale de TVA.

Nu voi mai insista pe restul candidaţilor pentru că fie sunt prea puţin cunoscuţi, fie sunt prea puţin activi în media pentru a fi cunoscuţi (unii chiar acuză că au fost restricţionaţi), fie nu au prezentat oficial încă niciun program.
În ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii minorităţilor maghiare şi rrome, nu cred că au dreptul moral de a candida din moment ce declară că o fac pentru drepturile minorităţilor pe care le reprezintă. Aşa cum oricine e preşedinte trebuie să reprezinte toţi cetăţenii români, nu numai naţionalitatea română, ci şi pe maghiari, ţigani, turci, sârbi, lipoveni etc., la fel se pune problema şi invers. Candidaţii minorităţilor nu pot candida pentru apărarea drepturilor minorităţilor, ci pentru reprezentarea tuturor cetăţenilor ţării. ASTA SPUNE CONSTITUŢIA. Pentru apărarea drepturilor minorităţilor există alte instituţii mult mai eficiente.
Şi pentru a nu fi bănuit de xenofobie îl dau ca exemplu pe Obama care a candidat nu pentru apărarea drepturilor afroamericanilor, ci pentru drepturile tuturor americanilor.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Mircea Geoană
Am citit cândva un tratat al unui psiholog despre clasificarea politicienilor după discurs. Unul dintre ele este cel cu sindromul Bovary (vrea să pară ceea ce nu poate fi). Acesta este tipul care îmi vine în minte când e vorba de Geoană. Am întrebat mai mulţi cunoscuţi ce le inspiră Geoană atunci când îl aud vorbind. Nu înţeleg nimic, mi-au răspuns. Exact! E fără substanţă, găunos. Cu greu îmi mai adun răbdarea de a-l asculta.
A început foarte bine ca ambasador al României în SUA şi ca ministru de externe. Funcţii perfecte pentru genul lui specific de limbaj de lemn de diplomat. Un discurs acefal, plin de stereotipuri şi construcţii previzibile. Un dicurs care duce de multe ori la amorţirea raţiunii. Dovezi sunt ideile aberante pe care Geoană le-a exprimat în ultimii ani: 20.000 sau 25.000 de euro pentru fiecare emigrant român care se întoarce în ţară, alte sume fantasmagorice pentru cei care se apucă de agricultură, suspendarea ratelor timp de un an pentru cei cu probeleme în returnarea creditelor imobiliare, medicamente pentru bătrâni trimise prin poştă (Ilie Şerbănescu întreba dacă cei ce nu vor medicamente pot primi o pizza ) şi tot aşa mai departe.
Ce pot eu să înţeleg de aici? Că nu gândeşte când vorbeşte?! Poate aşa se explică de ce are un electorat destul de mare.
L-a detronat pe Iliescu cu ajutorul multor baroni din partid, ajutor pe care va trebui să-l răsplătească până la urmă, dacă va ajunge preşedinte (mai ales că au trecut patru ani de secetă pentru ei). De ce l-aş vota? Cum aş putea crede o iotă din ce spune, dacă partidul a rămas acelaşi de după Revoluţie? Fără o reformare radicală a partidului ca mentalitate şi ca medie de vârstă nici nu mă gândesc să-mi bat capul.

A început să pozeze în gospodar când a intrat în prima scenă politică, cu cizme de cauciuc printre oameni la campania pentru Primăria Bucureşti, cu pulover la alegerile parlamentare, cu recitaluri stângace de muzică populară, deşi se vedea clar că nu e în mediul lui, în ciuda faptului că imaginea socială de sine este cea a diplomatului în costum şi cravată, care vorbeşte aparent inteligent, dar deseori neinteligibil. Multe dintre eforturi i s-au îndreptat către construirea unei imagini ce nu l-a prins şi nu-l va prinde niciodată.
Susţine propunerea lui Antonescu pentru Johannis ca premier, dar a spus că e o soluţie temporară apoi că trebuie o reevaluare a cabinetului său după alegeri (în cazul în care ar fi fost desemnat). O confirmare a ceea ce ştiam deja: nu e interesat de rezolvarea crizei, ci doar de o pansare a ei, ca mai apoi să treacă la putere.

Este unul din cei doi arhitecţi ai crizei politice. A stat el bine şi s-a gândit că nu poate candida împotriva lui Băsescu cu partidul său aflat la guvernare. Şi-a spus că nu poate ieşi de la putere în linişte aşa că a pus placa fraudării alegerilor pentru ca mai apoi Dan Nica să fie remaniat. I s-a dat posibilitatea unui alt psdist la Interne, dar bineînţeles că Geoană era prea supărat şi vroia să-şi ia jucăriile acasă. Vă daţi seama ce pereşedinte am putea avea? Din punctul de vedere al jocurilor politice de interes, cât de mare poate fi deosebirea de Băsescu?

Sorin Oprescu
Oprescu a avut o atitudine care mi-a dat de la început de bănuit. Imediat după câştigarea alegerilor pentru Primăria Capitalei a cochetat cu ideea candidării la Preşedinţie, pe care a respins-o mult timp, dar despre care a vorbit nejustificat de des. Practic, această campanie electorală prelungită arăta faptul că numai la primărie nu-i stătea gândul şi că de la bun început avea Cotroceniul în vizor. Un gospodar serios termină treaba începută înainte de a trece la alt proiect major. Nu sunt de acord cu această candidatură la preşedinţie pentru că la Primăria Bucureşti au fost mereu temporari care au început proiecte pe care le-au lăsat apoi în suspensie (din 1990 nu a fost niciun primar mai mult de 4-5 ani; de fapt, de prin 1883, dar asta-i altă poveste). De aceea cred că, poate, necâştigarea alegerilor ar putea fi un câştig pentru Capitală.

Discursurile sale sunt la fel de monotone ca ale celor din sistem. Întrebat de măsurile concrete pe care le va lua ca preşedinte a răspuns cu generalităţi. Că vrea să lupte împotriva corupţiei, că s-a săturat de suferinţele oamenilor, de sărăcie, că vrea să facă bine României. Era de aşteptat un astfel de discurs. El chiar face parte din Sistem. Totuşi, Oprescu are decenţa să recunoască deschis asta şi trebuie s-o apreciez.
Dar de ce fel de sistem vorbim? Să nu-l punem în aceeaşi oală cu toţi politicienii! A salvat vieţi, a adus bucurie multor familii şi mereu a încercat să facă bine, conform convingerilor socialiste, de altfel. Fiind medic, trebuie să ştie foarte bine ce e suferinţa.

Chiar dacă nu-i accept susţinerea sa pentru tot ceea ce a făcut Iliescu, i-am admirat curajul de a ieşi din PSD în aprilie anul trecut pentru că nu a fost sprijinit de partid. Totodată, deşi mulţi se aşteptau să reintre după Locale înapoi în partid, şi-a păstrat aceeaşi poziţie. Probabil că mulţi se vor întreba acelaşi lucru şi dacă va câştiga Preşedinţia ţării (în sensul că dacă va susţine politica PSD, nu dacă va reintra în partid, pentru că preşedintele nu poate face parte din niciun partid). Oricum, toată lumea ştie că are convingeri socialiste. Întrebarea pe care mi-o pun eu este alta. Dacă nu va avea cumva nişte datorii de plătit unor susţinători financiari din campanie? Deocamdată îl creditez cu intenţii bune.

O radiografie a ceea ce a făcut până acum la Primărie? Să fim oneşti. La câte sunt de făcut aici, prea puţin timp a trecut. Doar aşa ca să cârcotim şi să ne dăm cu părerea că nu a făcut decât cel mai lung cârnat din lume şi cea mai mare adunare de Moşi Crăciuni? Mai bine nu. Hai să aşteptăm câţiva ani şi apoi să tragem linie!

Corneliu Vadim Tudor
Este cel mai extremist candidat la Preşedinţie, atât ca discurs, cât şi ca idei promovate. A fost membru activ PCR, un slăvitor al Partidului şi al cuplului Ceauşescu şi un beneficiar al avantajelor delaţiunilor din timpul comunismului (deşi CNSAS a hotărât în 2004 că n-a făcut poliţie politică cu 5 la 4 voturi ca o decizie politică, în ciuda tuturor protestelor). A fost cel mai violent opozant al Condamnării Comunismului în urma Raportului Tismăneanu.
Chiar dacă s-a mai ponderat în ultimii ani în discursurile antisemite şi xenofobe, nu cred că s-a produs vreo schimbare şi în gândire. CV Tudor este un politician captiv într-o capsulă temporală. Ideile rasiste şi naţional-extremiste i-ar fi fost de folos în alte perioade istorice, dar nu mai târziu de ’90 (probabil că mulţi români ar vrea şi ei ca anumite minorităţi etnice să dispară pur şi simplu din ţară, dar în ziua de azi altfel se rezolvă aceste probleme).
Cred că, alături de Gigi Becali, reprezintă cel mai ruşinoş segment din pătura politică a ţării, mai ales că ambii au ajuns europarlamentari. Dar, până la urmă, ei sunt un ciob din oglinda spartă în care se reflectă poporul român.

Gigi Becali
Este parvenitul suprem gen Tănase Scatiu, ajuns pe treptele înalte ale societăţii prin acumulări de avere pentru care Justiţia are încă alte treburi decât să le elucideze. Esenţa mârlăniei prin cel mai mizerabil comportament. Există o imagine, pe lângă multe altele, ce spune totul despre ciobanul din el: era într-o zi de 8 martie o fată cu o floare în mână la piept, iar el a făcut-o zdreanţă.
Mi-e ruşine că tocmai presa, din care fac parte şi eu, este cea care l-a ridicat prin mediatizarea excesivă. De aceea mă opresc aici.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Mâine, ultimii candidaţi.

Iertaţi-ne, Maestre! Uitaţi, noi nu suntem în stare decât să ne batem capul cu mizerii, în timp ce dvs. muriţi, în timp ce o parte din noi toţi moare. Mulţumim pentru ce ne-aţi lăsat.

Gheorghe Dinică a reuşit perfect să joace rolul spiritul românesc. Şi vagabond şi mafiot şi trăitor de viaţă şi suferind şi hoţ şi părinte şi cerşetor şi boier şi copil al străzii şi parvenit şi soldat şi trădător şi cinstit şi torţionar şi… ARTIST.

Dumneavoastră n-aţi lăsat moartea să vă găsească stând.

Să mă iertaţi, maestre, că vă deranjez vorbind despre dvs.!

Bunica avea o sită pe care o folosea la cernutul fasolei de gărgăriţe. În final, alegea boabele întregi de cele cu găuri. Multe boabe erau atât de găurite încât nu rămâneau decât cojile din ele, aşa că nu merita efortul de a le mai pune la fiert. Dar multe boabe cu 1-2 găuri ajungeau în oală, iar eu, în naivitatea mea de copil, o întrebam de ce le pune la fiert la un loc cu cele întregi, căci doar erau imperfecte. Iar ea îmi răspundea aşa cum putea numai un ţăran trecut printr-o viaţă plină de muncă ce i-a exacerbat pragmatismul: N-ari ni’c. În burtă nu se bagă de seamă.
Şi atunci când am început să mă gândesc la candidaţii la preşedinţie imediat mi-a venit această imagine în minte pentru că, oricât de promiţători ar fi sau de multe ar promite, odată ajunşi în „burta“ guvernării, toţi se comportă la fel.
Vreau să fac o evaluare a „găurilor“ fiecărui candidat după aspectul, acţiunile şi discursurile acestora aşa cum poate un simplu cetăţean să perceapă şi să înţeleagă (nu e vorba de nici o analiză politică aşa că îmi asum riscul unor opinii modeste).

Traian Băsescu
Este într-adevăr cel mai jucător preşedinte de după Revoluţie. Dovada este numărul mare de declaraţii publice oficiale cu un caracter acuzator. Cele mai multe au fost la adresa premierului Tăriceanu pentru că a refuzat în iulie 2005 să îşi mai dea demisia pentru a lăsa loc alegerilor anticipate. Cele mai multe atacuri au fost lansate la adresa directă a acestuia şi a unor membri ai cabinetului. Justificările au fost de la celebrele bileţele până la aservirea grupurilor de interese. Declaraţiile au fost spuse pentru a pune presiune asupra Executivului, cu care era mereu în conflict, dar fără vreo intenţie finală în favoarea justiţiei. Drept dovadă faptul că, deşi procurorul general al României şi al DNA sunt numiţi de preşedinte, ceea ce reprezintă o bună pârghie, în final nu am avut decât show-ul penibil al dosarului Caltaboş, şi acela construit pe baza unor înregistrări ilegale.
De aceea cred că a fost mai mult o intenţie de manipulare atunci când a exercitat presiuni în scop personal decât în folosul justiţiei.

Alte declaraţii oficiale importante au fost cele legate de reformarea alegerii parlamentarilor, de la liste la uninominal, şi reducerea numărului de camere şi parlamentari. Dacă sunt sau nu oportune, nu discutăm acum. Organizarea referendumului pentru votul uninominal a coincis cu alegerile europarlamentare din 2007, iar cel pentru reducerea numărului de parlamentari se suprapune cu alegerile prezidenţiale din 2009. Coincidenţele sunt prea mari pentru a nu crede că e vorba de o preluare a suportului popular pentru cele două referendumuri în favoarea PDL şi a lui Băsescu. Este şi aceasta o formă de manipulare. Porbabil că orice alt preşedinte ar fi făcut la fel, dar asta nu e o scuză.

Mai nou, avem criză politică. Traian Băsescu a primit o propunere de premier din partea unei majorităţi parlamentare, ce-i drept de moment şi nesigură pe termen lung (eu chiar o văd ca pe o struţocămilă), dar o propunere legitimă în ochii oamenilor prin proiectele pe care Klaus Johannis a reuşit să le pună în practică. Un prim refuz de desemnare a acestuia nu e deloc scandalos. Jocul politic îl permite, iar Constituţia i-a oferit Parlamentului prilejul de a-i da vot negativ cabinetului Croitoru. Face parte din democraţie.
Dar un al doilea refuz vehement poate indica un orgoliu poate prea mare pentru o situaţie dificilă în care se află ţara. Până la urmă, varianta Johannis putea fi parazitată din punct de vedere electoral şi de Băsescu aşa cum au făcut-o Antonescu şi Geoană. Viclenia politică nu i-ar fi lipsit preşedintelui. Ştia el cum s-o întoarcă în favoarea lui. Dar văd, mai degrabă, jocul orgoliilor, al celui care vrea cu orice preţ să se impună. Ar putea fi chiar şi o uşoară paranoia din frica de a pierde puterea.
În mod normal, fiecare om are o doză de şefie şi de manie a conducerii (uneori de păpuşar), dar la puţini se intensifică atât de mult când respectivii ajung în funcţii de conducere. Am observat astfel de exacerbări ale orgoliului în timpul serviciului militar, când simpli tineri, care erau ţărani sau muncitori în viaţa de zi cu zi, erau numiţi în funcţii de conducere a unei grupe de oameni sau a unui pluton şi brusc egoul lor creştea în volum.

Pentru mine, Traian Băsescu a irosit o şansă enormă de a rămâne în istoria recentă a ţării, mai ales că am avut parte de dezamăgirea CDR din 1996-2000. În plus, acesta a dat un sens contrar conceptului de preşedinte-jucător (pe care-l susţin în continuare deoarece cultura politică dă un rol destul de important preşedintelui şi nu cred că această funcţie ar trebuie să aibă doar valoare formală, aşa cum nici nu cred că e potrivită o putere mai mare decât dă în prezent Constituţia). Şi astfel, ideea de preşedinte-jucător ar putea trezi pe viitor reticenţă. „Iar preşedinte-jucător, dom’le? Am mai avut unul şi a fost o nebunie.“
Un alt semn al eşecului este dat de aceeaşi retorică a discursului din 2004: corupţia, lupta împotriva grupurilor de interese, reformarea şi modernizarea României, eliminarea stării de normalitate din vremea lui Iliescu etc.
Băsescu a fost ferm în acuzaţiile de corupţie la adresa partidelor, cu excepţia PDL-ului, iar pe mine, ca simplu cetăţean, asta mă face să cred că preşedintele nu e bine intenţionat în lupta împotriva corupţiei indiferent de culoarea politică. A acuzat baroneala din PSD la alegerile din 2004, iar apoi a promovat politicieni de carton ca Udrea, Videanu, Ridzi sau Plăcintă.
Puţinele lucruri pe care le apreciez sunt condamnarea comunismului şi semnarea legii de acces şi deconspirare a Securităţii (deşi cu jumătăţi de măsură şi cu efecte care încă se lasă aşteptate).

Crin Antonescu
Dintre toţi candidaţii, văd poziţia lui ca fiind cea mai ingrată. Norocul lui este că nu o conştientizează decât foarte puţin. Exceptând ultimul an, Antonescu vine după o guvernare de patru ani de către propriul partid (până în aprilie 2007 alături de PD) în care economia a crescut, dar pe bază de credite, de privatizări celebre, BCR, Ford, marii distribuitori de utilităţi, gaze, energie electrică etc. Apropo, unde sunt banii de la aceste privatizări?
În schimb, sistemul medical nu s-a reformat, acesta pierzând anual mii de medici şi asistente medicale, sistemul educaţional nu s-a reformat, ajungând să avem mastodonţi stat în stat gen Spiru Haret, Justiţia nu s-a reformat, sistemul ajungând la decizii din ce în ce mai aberante, codurile penale şi civile nu au fost schimbate (abia în 2009 au fost schimbate), CORUPŢIA a crescut în continuare, banii publici s-au evaporat cu o viteză tot mai mare fără efecte concrete în infrastructurile de drumuri, canalizare etc., aparatul administrativ a crescut enorm fără a se eficientiza, de unde şi cheltuielile bugetare tot mai mari, osul la treabă pentru fondurile de preaderare şi aderare tot nu s-a pus (drept dovadă faptul că acum încă ne mai chinuim să facem proiecte şi să recuperăm banii preaderare după aproape trei ani de la integrare, deşi o parte din creşterea numărului de bugetari a fost justificată chiar cu nevoia de personal pentru fondurile europene). Sistemul de salarizare nu a fost făcut unitar, ajungându-se ca unii să câştige într-o lună cât alţii în cinci ani pentru că Executivul a dat mereu câte o ordonanţă pentru creşterea salariilor şi sporurilor pentru diverse categorii, sistemul de pensii nu a fost reformat, cunoscând aceleaşi aberaţii ca la salarii, iar acum ne chinuim să le ponderăm pentru că legea nu permite anularea unui drept deja acordat (chiar dacă acel drept a fost aberant sau chiar ilegal).
Dumnezeule! Priviţi ce listă avem aici! Mi-e mi-ar fi ruşine dacă aş candida cu un astfel de trecut recent. Ce mai poţi promite după astfel de irealizări?
Ok, Antonescu nu a făcut parte din acel guvern şi a venit la preşedinţia PNL abia în martie 2009. Totuşi, e vorba de acelaşi partid, de aceiaşi membri şi de o responsabilitate pe care Antonescu trebuie să şi-o asume.

A venit cu propunerea Johannis ca premier, o propunere de lăudat, dar pe care o promovează în toate deplasările electorale din ţară ca pe propria realizare, ca pe un gospodar care a muncit în numele PNL. Ce pot eu să înţeleg de aici? Că nu mai există în partidul său oameni demni de funcţia de premier? Se pune problema că era nevoie de propunerea unui independent. Bun, dar în campania electorală trebuie să te lauzi cu ce are partidul.
Din punctul de vedere al discursului, vine cu acelaşi tip de retorică şi acuzaţii, cu aceeaşi promisiune că dacă este dat jos Băsescu va curge lapte şi miere (aşa cum promitea Băsescu în cazul lui Iliescu şi Năstase) şi că i-ar prefera în locul lui pe Vadim sau Becali (aici se vede aceeaşi luptă pentru putere şi nu pentru principii).
De asemenea, limbajul folosit în discursuri e tot mai specific mahalalelor. Mie, ca cetăţean, toate acestea nu-mi inspiră nimic serios în spatele candidatului Antonescu şi în nici un caz bun-simţ, aşa cum pozează.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Mâine, următorii candidaţi.

Citim, vedem, întâlnim şi scriem despre românii tot mai ahtiaţi după bani, putere, posesiuni şi câştig personal în dauna pierderilor băneşti ale altora, în dauna siguranţei, a mândriei, a echilibrului interior, a dreptului la un aer curat, toate ale altora, ca formă supremă a egoismului. Orice acţiune de prezentare generală a acestui tablou are parte, uneori pe bună dreptate, şi de o reacţiune din partea celor care spun că nu toţi sunt aşa, că mai sunt şi oameni care ştiu să-şi păstreze mintea lucidă, caracterul neinundat de egoism, neînburuienit de răutate sau lipsă de empatie, fie şi prin indiferenţă.
Bineînţeles că mai există şi astfel de români, chiar dacă fac parte din minoritatea bunului-simţ. Şi pentru că nu prea agreez ceaţa generalizărilor, m-am decis să-mi notez de fiecare dată când unul din membrii simpli ai acestei minorităţi au apărut în presă cu fapte ce răstoarnă regula generală a nesimţirii, a ciubucăriei şi, de ce nu, a resemnării. Am să menţionez căteva nume pentru început, într-o ordine nu neaparat relevantă.

Vladimir Brilinski, numit Nunu de localnicii din Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara. Merge cu toiagul şi cu aparatul de fotografiat de câteva ori pe zi în cetatea dacică şi apără de ani de zile monumentele istorice de mizeriile şi distrugerile pe care turiştii le lasă în urmă. Nu este plătit, nu face parte din personalul complexului muzeal, dar se simte dator ca şi cum ar fi ultimul dac.

Florea Iorga, de 47 de ani, din comuna Roata de Sus, judeţul Giurgiu, a găsit o borsetă cu 6.000 de euro a unui băimărean într-o benzinărie din Ungaria, pe care a predat-o Poliţiei din Braşov.

Valeriu Nicolae, directorul şcolii din comuna buzoiană Măgura, a avut curajul să dea în judecată Banca Românească pentru nesimţirea de-ai umfla dobânzile. Şi a câştigat. Tocmai faptul că angajaţii băncii au avut o atitudine nesimţită faţă de el l-a determinat să-şi caute dreptatea.

Dan Verga, un agent de poliţie care, deşi era în concediu, a alergat după un hoţ de lănţişoare care tocmai tâlhărise o femeie. Şi l-a prins.

Ionela Danciu, mamă de tripleţi din Aiud, judeţul Alba, s-a războit timp de doi ani cu Statul pentru a-şi câştiga dreptul la indemnizaţia de creştere pentru fiecare copil în parte pentru că parlamentarii nu s-au gândit când au votat legea (deşi pentru asta îi plătim, să gândească) că mamele nu-şi pot decide numărul de copii din pântec.

Cristi, un piteştean, student la Educaţie Fizică, a găsit un portofel cu 4.000 lei chiar de ziua lui. Proprietara, o asistentă medicală, avea în el salariul ei şi al soţului.

Ciprian Jitaru, un jandarm din Timişoara care a găsit un portofel plin cu bani şi l-a declarat la unitate şi la Poliţie fără să stea pe gânduri că i-ar prinde bine şi lui banii.

O doamnă care a găsit câteva bancnote pe jos în Piaţa Obor, Bucureşti, chiar în spatele meu şi m-a întrebat dacă sunt ai mei. Nu era naivă. M-a întrebat întâi dacă tocmai am cumpărat ceva, în ideea că poate mi-au căzut din portofel. Am rămas impresionat aşa că am întrebat-o cum o cheamă. Ioana.

Sunt doar câteva nume. La o viitoare intervenţie, voi încerca să diversific mai mult tipul cazurilor.
Dar sunt sigur că şi tu ştii pe cineva. Fie că ţi-e străin, fie că e vecinul de la etajul patru, dacă ştii un român de calitatea întâia, merită să-i scrii numele aici.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Comentariile participă la un concurs special.
P.S.2 Răspunsul la povestea Ce cadou pregătim generaţiilor viitoare? este o busolă.

Avem în Dicţionarul Explicativ un cuvânt tare ciudat. Indică exact ceea ce ne lipseşte foarte mult şi de care avem mare nevoie pentru a construi ceva între graniţele acestea. Dar numai pronunţia lui îmi dă sentimentul că vorbesc o limbă străină şi că pe oricine mă aude îl pufneşte râsul. Este vorba de responsabilitate.
Aceasta este o componentă foarte complexă a caracterului unui om, chiar mai complexă decât bunul-simţ. Iar de asta îţi poţi da seama printr-un exerciţiu simplu. Nu ţi s-a întâmplat să spui despre cineva capabil că „domn’le, e cam nesimţit, dar atunci când are o treabă de făcut poţi avea bază în el“ sau alte exemple similare? De aceea, până la urmă, apreciem mai mult astfel de oameni. Bunele maniere se mai pot învăţa, se mai pot cizela pe parcurs, dar responsabilitatea e ceva ce se învaţă până la o anumită vârstă, se învaţă greu şi se fixează apoi în ADN-ul caracterului. Spun că responsabilitatea e mai complexă pentru că arată că te gândeşti, că îţi pasă de urmările acţiunilor sau a pasivităţii tale, ceea ce înseamnă un pas în plus în evoluţia omului.
Un portar de la o fabrică, de exemplu, dacă adoarme şi-l calcă hoţii nu înseamnă că e neapărat iresponsabil, ci mai degrabă idiot pentru că patronul îi va reţine paguba din salariu. Dar un şofer de maxi-taxi atent la numărat banii pe bilete deşi tocmai traversează o linie ferată e doar un exemplu al incapacităţii unora de a înţelege cât de importante pot fi acţiunile lor asupra vieţii altora. Aceeaşi situaţie şi cu medicii şi asistentele care trec cu lejeritate peste anumite controale ca mai apoi să aibă surpriza că o meningită a fost confundată cu o răceală şi multe alte exemple.

De ce ne-a devenit atât de străin acest concept? În perioada comunistă, colectivizarea activităţilor societăţii şi a modului de gândire a dus în timp la ştergerea sentimentului de responsabilitate individuală, căreia i-a luat locul responsabilitatea colectivă. Timpul trecea, leafa mergea, somnul în schimbul de noapte era o virtute, pacientul mai putea aştepta, munca se găsea cineva s-o facă până la urmă, totul pentru că oamenii s-au învăţat că treaba merge şi aşa, iar dacă apăreau probleme o rezolvau ei cumva. Şi din acest punct de vedere, comunismul ne-a degradat şi ne-a lăsat cu o personalitate ciungă.
Paradoxal, cuvântul responsabilitate era una din piesele de rezistenţă ale limbii de lemn: „Trebuie să acţionăm cu responsabilitate, cu simţ de răspundere în construirea socialismului; capitalismul e plin de elemente iresponsabile care încearcă vigilenţa socialismului;“ sau chiar din limbajul preşedintelui de după Revoluţie: „Avem în Piaţa Universităţii elemente fasciste de o profundă iresponsabilitate“. Sunt sigur că vă e cunoscută toată retorica.
Ei, şi uite aşa s-au adunat lucrurile şi ne-au repugnat până la saturaţie. „Ce responsabilitate, domn’le? Mai lasă-mă cu responsabilitatea matale şi lasă-mă să-mi trăiesc viaţa că de aia e democraţie!“ Iar el îşi vede mai departe de marfa expirată pe care o vinde în continuare clienţilor neştiutori, alţii continuă să dea ţepe pe spatele celor care îşi pun poate la bătaie economiile de-o viaţă şi tot aşa mai departe.

Pătura politică este copia fidelă a poporului. De fapt, ea poate e chiar esenţa. Ascultăm promisiuni imbecile (căci iresponsabile sună ciudat ) despre măriri de pensii şi salarii în schimbul voturilor. Au votat anul trecut mărirea salariilor profesorilor cu 50% deşi ştiau foarte bine că n-au de unde da.
Se acuză între ei ca în curtea şcolii pentru criza politică, în vreme ce ţara arde. Nu dau doi bani pe modernizarea ţării, pe reformarea aparatului public, pe responsabilizarea celor din posturile de conducere, din poziţiile-cheie ale justiţiei, ale ministerelor, ale agenţiilor de stat, ale inspectoratelor. Vorbim deja de lucruri extraterestre.
Ne vând promisiuni expirate fără se le pese că facem toxiinfecţii la demnitate, ne vând programe politice alterate pentru că mulţi dintre noi nu mai putem mirosi impostura, dacă am putut vreodată, şi ne toarnă cuvinte mucede în urechi până ne vor putrezi timpanele. Nu cumva, pe bună dreptate şi conform logicii elementare, noi suntem de fapt necrofagi, din moment ce ni se oferă numai stârvuri?

Nu lăsa moartea să te găsească stând!