Citim, vedem, întâlnim şi scriem despre românii tot mai ahtiaţi după bani, putere, posesiuni şi câştig personal în dauna pierderilor băneşti ale altora, în dauna siguranţei, a mândriei, a echilibrului interior, a dreptului la un aer curat, toate ale altora, ca formă supremă a egoismului. Orice acţiune de prezentare generală a acestui tablou are parte, uneori pe bună dreptate, şi de o reacţiune din partea celor care spun că nu toţi sunt aşa, că mai sunt şi oameni care ştiu să-şi păstreze mintea lucidă, caracterul neinundat de egoism, neînburuienit de răutate sau lipsă de empatie, fie şi prin indiferenţă.
Bineînţeles că mai există şi astfel de români, chiar dacă fac parte din minoritatea bunului-simţ. Şi pentru că nu prea agreez ceaţa generalizărilor, m-am decis să-mi notez de fiecare dată când unul din membrii simpli ai acestei minorităţi au apărut în presă cu fapte ce răstoarnă regula generală a nesimţirii, a ciubucăriei şi, de ce nu, a resemnării. Am să menţionez căteva nume pentru început, într-o ordine nu neaparat relevantă.

Vladimir Brilinski, numit Nunu de localnicii din Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara. Merge cu toiagul şi cu aparatul de fotografiat de câteva ori pe zi în cetatea dacică şi apără de ani de zile monumentele istorice de mizeriile şi distrugerile pe care turiştii le lasă în urmă. Nu este plătit, nu face parte din personalul complexului muzeal, dar se simte dator ca şi cum ar fi ultimul dac.

Florea Iorga, de 47 de ani, din comuna Roata de Sus, judeţul Giurgiu, a găsit o borsetă cu 6.000 de euro a unui băimărean într-o benzinărie din Ungaria, pe care a predat-o Poliţiei din Braşov.

Valeriu Nicolae, directorul şcolii din comuna buzoiană Măgura, a avut curajul să dea în judecată Banca Românească pentru nesimţirea de-ai umfla dobânzile. Şi a câştigat. Tocmai faptul că angajaţii băncii au avut o atitudine nesimţită faţă de el l-a determinat să-şi caute dreptatea.

Dan Verga, un agent de poliţie care, deşi era în concediu, a alergat după un hoţ de lănţişoare care tocmai tâlhărise o femeie. Şi l-a prins.

Ionela Danciu, mamă de tripleţi din Aiud, judeţul Alba, s-a războit timp de doi ani cu Statul pentru a-şi câştiga dreptul la indemnizaţia de creştere pentru fiecare copil în parte pentru că parlamentarii nu s-au gândit când au votat legea (deşi pentru asta îi plătim, să gândească) că mamele nu-şi pot decide numărul de copii din pântec.

Cristi, un piteştean, student la Educaţie Fizică, a găsit un portofel cu 4.000 lei chiar de ziua lui. Proprietara, o asistentă medicală, avea în el salariul ei şi al soţului.

Ciprian Jitaru, un jandarm din Timişoara care a găsit un portofel plin cu bani şi l-a declarat la unitate şi la Poliţie fără să stea pe gânduri că i-ar prinde bine şi lui banii.

O doamnă care a găsit câteva bancnote pe jos în Piaţa Obor, Bucureşti, chiar în spatele meu şi m-a întrebat dacă sunt ai mei. Nu era naivă. M-a întrebat întâi dacă tocmai am cumpărat ceva, în ideea că poate mi-au căzut din portofel. Am rămas impresionat aşa că am întrebat-o cum o cheamă. Ioana.

Sunt doar câteva nume. La o viitoare intervenţie, voi încerca să diversific mai mult tipul cazurilor.
Dar sunt sigur că şi tu ştii pe cineva. Fie că ţi-e străin, fie că e vecinul de la etajul patru, dacă ştii un român de calitatea întâia, merită să-i scrii numele aici.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Comentariile participă la un concurs special.
P.S.2 Răspunsul la povestea Ce cadou pregătim generaţiilor viitoare? este o busolă.

Avem în Dicţionarul Explicativ un cuvânt tare ciudat. Indică exact ceea ce ne lipseşte foarte mult şi de care avem mare nevoie pentru a construi ceva între graniţele acestea. Dar numai pronunţia lui îmi dă sentimentul că vorbesc o limbă străină şi că pe oricine mă aude îl pufneşte râsul. Este vorba de responsabilitate.
Aceasta este o componentă foarte complexă a caracterului unui om, chiar mai complexă decât bunul-simţ. Iar de asta îţi poţi da seama printr-un exerciţiu simplu. Nu ţi s-a întâmplat să spui despre cineva capabil că „domn’le, e cam nesimţit, dar atunci când are o treabă de făcut poţi avea bază în el“ sau alte exemple similare? De aceea, până la urmă, apreciem mai mult astfel de oameni. Bunele maniere se mai pot învăţa, se mai pot cizela pe parcurs, dar responsabilitatea e ceva ce se învaţă până la o anumită vârstă, se învaţă greu şi se fixează apoi în ADN-ul caracterului. Spun că responsabilitatea e mai complexă pentru că arată că te gândeşti, că îţi pasă de urmările acţiunilor sau a pasivităţii tale, ceea ce înseamnă un pas în plus în evoluţia omului.
Un portar de la o fabrică, de exemplu, dacă adoarme şi-l calcă hoţii nu înseamnă că e neapărat iresponsabil, ci mai degrabă idiot pentru că patronul îi va reţine paguba din salariu. Dar un şofer de maxi-taxi atent la numărat banii pe bilete deşi tocmai traversează o linie ferată e doar un exemplu al incapacităţii unora de a înţelege cât de importante pot fi acţiunile lor asupra vieţii altora. Aceeaşi situaţie şi cu medicii şi asistentele care trec cu lejeritate peste anumite controale ca mai apoi să aibă surpriza că o meningită a fost confundată cu o răceală şi multe alte exemple.

De ce ne-a devenit atât de străin acest concept? În perioada comunistă, colectivizarea activităţilor societăţii şi a modului de gândire a dus în timp la ştergerea sentimentului de responsabilitate individuală, căreia i-a luat locul responsabilitatea colectivă. Timpul trecea, leafa mergea, somnul în schimbul de noapte era o virtute, pacientul mai putea aştepta, munca se găsea cineva s-o facă până la urmă, totul pentru că oamenii s-au învăţat că treaba merge şi aşa, iar dacă apăreau probleme o rezolvau ei cumva. Şi din acest punct de vedere, comunismul ne-a degradat şi ne-a lăsat cu o personalitate ciungă.
Paradoxal, cuvântul responsabilitate era una din piesele de rezistenţă ale limbii de lemn: „Trebuie să acţionăm cu responsabilitate, cu simţ de răspundere în construirea socialismului; capitalismul e plin de elemente iresponsabile care încearcă vigilenţa socialismului;“ sau chiar din limbajul preşedintelui de după Revoluţie: „Avem în Piaţa Universităţii elemente fasciste de o profundă iresponsabilitate“. Sunt sigur că vă e cunoscută toată retorica.
Ei, şi uite aşa s-au adunat lucrurile şi ne-au repugnat până la saturaţie. „Ce responsabilitate, domn’le? Mai lasă-mă cu responsabilitatea matale şi lasă-mă să-mi trăiesc viaţa că de aia e democraţie!“ Iar el îşi vede mai departe de marfa expirată pe care o vinde în continuare clienţilor neştiutori, alţii continuă să dea ţepe pe spatele celor care îşi pun poate la bătaie economiile de-o viaţă şi tot aşa mai departe.

Pătura politică este copia fidelă a poporului. De fapt, ea poate e chiar esenţa. Ascultăm promisiuni imbecile (căci iresponsabile sună ciudat ) despre măriri de pensii şi salarii în schimbul voturilor. Au votat anul trecut mărirea salariilor profesorilor cu 50% deşi ştiau foarte bine că n-au de unde da.
Se acuză între ei ca în curtea şcolii pentru criza politică, în vreme ce ţara arde. Nu dau doi bani pe modernizarea ţării, pe reformarea aparatului public, pe responsabilizarea celor din posturile de conducere, din poziţiile-cheie ale justiţiei, ale ministerelor, ale agenţiilor de stat, ale inspectoratelor. Vorbim deja de lucruri extraterestre.
Ne vând promisiuni expirate fără se le pese că facem toxiinfecţii la demnitate, ne vând programe politice alterate pentru că mulţi dintre noi nu mai putem mirosi impostura, dacă am putut vreodată, şi ne toarnă cuvinte mucede în urechi până ne vor putrezi timpanele. Nu cumva, pe bună dreptate şi conform logicii elementare, noi suntem de fapt necrofagi, din moment ce ni se oferă numai stârvuri?

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Până la Dumnezeu îţi mănâncă sfinţii sufletul. Aşa că până vor rezolva politicienii marile probleme ale ţării (dacă le vor rezolva vreodată) ne mâncăm zilele cu micile şi multele nesimţiri din spaţiile sociale.
Un astfel de spaţiu este metroul. Delia şi Dedi sunt cei care contribuie la blogul http://www.metroulgreu.blogspot.com/ cu sfaturi şi defulări pentru spaţiul subteran şi au început prin luna mai o campanie de „Educare a Animalului din tine“. Ei au postat atunci şi nişte caricaturi sugestive.

Pentru ca sunt multe, am zis că e mai bine să le combin într-o poză .gif, una în mişcare, pe care am pus-o în dreapta blogului alături de celelalte campanii. Cei care vor să posteze şi ei poza în blogurile lor au mai jos codurile html pentru fiecare variantă de mărime.

<a title="Nu fi bou la metrou!" href="http://www.metroulgreu.blogspot.com/" target="_blank"><img title="Nu fi bou la metrou!" src="http://afrindia.files.wordpress.com/2009/10/nu_fi_bou_la_metrou.gif" alt="Nu fi bou la metrou!" width="125" height="160" border="0" /></a>

<a title="Nu fi bou la metrou!" href="http://www.metroulgreu.blogspot.com/" target="_blank"><img title="Nu fi bou la metrou!" src="http://afrindia.files.wordpress.com/2009/10/nu_fi_bou_la_metrou.gif" alt="Nu fi bou la metrou!" width="190" height="245" border="0" /></a>

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Că se fură ca-n codru mi-e şi ruşine să mai pomenesc. S-au furat şi se mai fură de la obiecte concrete cum ar fi vagoane, locomotive (înlocuite cu alţi bani publici), borduri de granit ce au luat drumul Vestului şi au fost înlocuite cu altele de ciment, tâmplaria şi instalaţiile care nu au mai ajuns la şcolile din judeţe, fabricile care au fost apoi demolate pentru mall-uri şi cartiere de vile, până la concepte precum Revoluţia făcută de oameni şi furată de Iliescu, reformele pomenite de neocomunişti şi repetate obsedant până la demonetizare de ţărănişti (cine îşi mai aduce aminte de reformele pe pâine?), lupta împotriva corupţilor şi a oligarhilor pistonată de Alianţa DA, toate au fost furate din dicţionarul frustrărilor populaţiei, au fost folosite în scopuri electorale până la terfelire, iar apoi aruncate în istorie. De câteva zile a început şi furtul celui de-al şaptelea simţ.

Omul are sau ar trebui să aibă foarte multe simţuri. Cele cinci pentru percepţii fizice, al şaselea pe care mulţi îl avem din naştere, dar pe care puţini îl mai descoperă sau îl mai „aud“ pe parcursul vieţii şi restul simţurilor de natură socială sau individuală în conveţuirea socială. Cel mai important dintre ultimele sau al şaptelea din toate este bunul-simţ. Alţii ar putea avea o altă ierarhie, dar pentru mine este cel mai important pentru un echilibru social şi inter-individual peste care vin regimul social (cu sistemul educaţional, medical etc.), regimul politic, cultura societăţii, arta ş.a.

Bunul-şimţ ţine foarte mult sau aproape numai de individ. Este ceva ce, dacă nu-l ai de mic, nu-l poţi căpăta decât foarte greu. Nu se poate cumpăra, nu se poate obţine printr-o diplomă la o anume universitate, nu se poate obţine printr-o operaţie chirurgicală ca cea de mărire a sânilor sau injectarea buzelor cu botox ŞI NICI NU POATE FI ÎNSUŞIT PRIN FURT.
Dar de câteva zile au început să răsune sloganurile viitoarelor campanii şi discursuri electorale şi, culmea, au început să vorbească de bun-simţ. Păi, bine măi, porcilor, dar ăsta era al nostru, al minorităţii bunului-simţ. Cu ce drept vă arogaţi şi vă folosiţi de acest simţ?

Cu ce drept vorbiţi, d-le Băsescu, pe site-ul dvs. că vreţi o Românie a bunului-simţ? Nu e destul că ne-aţi minţit, că ne-aţi promis marea cu sarea, că o să daţi un impuls marilor dosare de corupţie, că o să determinaţi instituţiile statului să meargă, că nu veţi mai face aceleaşi greşeli pe care le-a făcut Iliescu, care s-a comportat ca un dictator atunci când lua decizii ca lovituri de ciocan de unul singur (arestarea „golanilor“, chemarea minerilor, graţierea lui Cozma). În schimb, nici un dosar de corupţie nu a fost finalizat, aproape toate instituţiile s-au gripat şi refuzaţi un candidat la funcţia de premier doar din orgoliu. Bun-simţ? Cu ce drept îmi vorbiţi de bun-simţ?

Cu ce drept îmi vorbiţi, d-le Antonescu, de bun-simţ? Aţi uitat că reprezentaţi un partid care a stat patru ani la putere, un mandat plin de inundaţii în care nu s-au reconstruit baraje pentru a nu mai rămâne oamenii fără case, inundaţii după care s-au construit case pentru sinistraţi în pustietate, fără ferestre, canalizare şi curent electric doar pentru a mai da de lucru firmelor „prietene“. Un mandat din care nu am văzut măcar un kilometru circulabil de autostradă. Un mandat în care aparatul administrativ a crescut enorm, iar numărul profesorilor şi al medicilor a scăzut dramatic. Un mandat în care nu s-a făcut nici o reformă pentru grila de salarii şi pensii. Iar acum îmi vorbiţi de bun-simţ?
Cu ce drept îmi vorbiţi de bun-simţ când dvs. parazitaţi o persoană publică ce a crescut încet şi sigur în nouă ani şi a dovedit că întâi face şi abia apoi vorbeşte? De ce l-aţi propus pe dl. Johannis abia pe „buza“ campaniei electorale şi apoi v-aţi folosit de suportul său electoral pentru a spune că dacă veţi ajunge preşedinte el va fi sigur premier? Păi, poate eu vreau să fiţi preşedinte şi pentru alte motive. Apropo, un program, o schiţă de idei în lupta electorală? Ceva în afară de lupta împotriva lui Băsescu, căci până acum am votat numai împotrivă. Ca drept dovadă, discursurile dvs. cu mizerie la gură (despre codoaşe politice şi alte glume de ghetou care nu vă diferenţiază cu nimic de contracandidaţi) şi graba de a arunca noroi peste gard că v-a fost furat sloganul.

Cu ce drept îmi vorbiţi, d-le Geoană, de bun-simţ? Sunteţi un alt parazit ahtiat după putere. La fel îl parazitaţi pe dl. Johannis pentru popularitatea sa, îl acuzaţi pe Crin Antonescu de faptul că-l foloseşte pe primarul Sibiului, dar vă folosiţi de o poză sugestivă pe blog. Bun-simţ? Dar ştiţi că aveţi tupeu?
Cum e cu înţelegerea Constituţiei din propriul punct de vedere când, de fapt, felul cum o înţelege Băsescu este chiar modul în care Adrian Năstase o vroia, crezând că va ajunge preşedinte în 2004 şi că va decide soarta guvernului? Bun-simţ? Aţi lucrat şase luni la legea pensiilor împreună cu PDL ca apoi să o respingeţi şi după căderea guvernului să ziceţi: Lasă că acum o facem şi o votăm noi. Bun-simţ? Aţi fost partidul cu cele mai multe mandate la Ministerul de Interne şi vorbiţi de fraudarea alegerilor? Aţi contribuit în egală măsură la criza politică pentru că ştiaţi că nu puteţi candida la preşedinţie cu şanse reale decât din Opoziţie. E clar ca lumina zilei, dar insistaţi să ne minţiţi pe faţă.

NOI NU VREM RESPECT PENTRU CĂ ŞTIM CĂ, DE UNDE NU E, NICI D-ZEU NU CERE.
DOMNILOR, NOUĂ NE ESTE SCÂRBĂ!!!
Poate vă gândiţi la un astfel de slogan. Vreau o Românie fără scârbă!

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Majoritatea oamenilor, societăţilor, a popoarelor şi omenirea, în general, toţi construiesc prezentul prin acţiunilor lor, de multe ori reconstruiesc ce s-a distrus în trecut, iar cei mai înţelepţi construiesc pentru viitorul lor. Fie că vorbim de drumuri, autostrăzi, fabrici, oraşe, şcoli, fie că ne referim la construcţia mentalităţilor, a culturii şi civilizaţiei unei societăţi sau chiar democraţia în sine, toate vin la pachet cu o valoare intrinsecă foarte mare. Este vorba de moştenirea pe care societăţile ce construiesc, cele care într-adevăr construiesc şi nu distrug, o lasă generaţiilor viitoare, copiilor şi copiilor acestora. Aceasta este una dintre valorile evoluţiei societăţii umane, faptul că ne putem lăsa peste timp astfel de cadouri strănepoţilor pe care nu vom mai apuca să-i vedem, dar care sunt binecuvântaţi tocmai pentru că pot „trăi alături de noi“ prin aceste moşteniri.

Astfel, vedetele torpiloare şi mândrele fregate marine nu ar fi existat fără explozia unei bărci pe care doi temerari au montat un cazan cu aburi, telefonia mobilă nu ar fi fost posibilă fără nebunia cursei spaţiale care, paradoxal, nu ne-a dus încă la colonizarea Lunii şi nici la călătoria spre Marte, iar mult hulita inginerie genetică i-a scăpat de chinuri pe dependenţii de insulină. La fel putem vorbi şi de moştenirea culturală de la clasici, romantici, baroci etc.

Avem şi în România astfel de moşteniri. Castele ajunse ruine, drumuri cariate între timp, clădiri monument dărâmate de indiferenţă sau chiar de buldozere pentru a lăsa loc unor „imobiliare monument“, literatură ajunsă celebră dacă autorii emigrează, moştenirea muzicală clasică ce ajunge celebră doar dacă este manelizată (mă mir că Rapsodia lui Enescu nu a păţit-o), istoria onestă cu supuneri, dar şi cu răzvrătiri şi revoluţii pe care am umplut-o de clişee şi deformări grosolane de care nu vrem să scăpăm, fabrici şi uzine pe care le-am furat şi revândut şi tot aşa mai departe.

Ok. Deci am avut destul de multe cadouri, dar ne-am bătut joc de ele, le-am parazitat sau ni le-am furat unii altora pentru că nu gândim cu mintea colectivă, ci cu minţile individuale, iar asta înseamnă o formă de egoism atât de mutantă, încât nimic nu poate repara „eroarea genetică“.
Dar problemele nu se termină aici. De 20 de ani nu facem decât să distrugem. Nu văd să fi construit ceva, cel puţin nu pentru viitor. Şi ceea ce e trist este că nu avem mai nimic de transmis mai departe. De aceea vă provoc la întrebarea din titlu: Ce cadou pregătim generaţiilor viitoare?

Până una-alta, o poveste reală despre cadoul pentru băieţelul unui tată. Un prieten de-al meu, Dan, care nu suportă cadourile de faţadă şi care dacă nu sunt speciale mai bine nu le mai oferă, a pregătit ceva într-o cutie cât o palmă pentru ziua fiului lui Tudor. Însă, Dan i-a spus tatălui micuţului să nu desfacă pachetul decât atunci când va putea spune că are o relaţie cu băiatul ca între doi tovarăşi de viaţă. Iar asta însemna mult timp petrecut de tată alături de fiu. Şi a început Tudor să-şi ducă băieţelul la pădure şi la tot felul de aventuri menite a cimenta relaţia tată-fiu. După ceva timp (nu mai reţin exact, cred că să fi trecut câţiva ani), Tudor nu mai avea răbdare şi-l sună pe Dan să-i spună că nu mai are răbdare, că e pregătit şi că va deschide cadoul. După acceptul prietenului, urmă o aşteptare de vreo juma’ de oră, o oră. Tudor a revenit cu telefonul şi, plângând alături de soţie, i-a mulţumit prietenului pentru cadoul PERFECT.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

P.S. Bănuiesc că muriţi de curiozitate să ştiţi ce cadou era, dar răspunsul nu-l voi da azi pentru că şi eu mor de curiozitate să ştiu la ce vă gândiţi voi. Aşa că vă invit să răspundeţi la prima întrebare sau să ghiciţi ce cadou e în poveste ori să răspundeţi la ambele provocări. Oricum, toate răspunsurile vor participa la concursul pentru cărţi.

Update: Cadoul lui Dan pentru Tudor şi fiul său era o busolă.

Cu ceva timp în urmă, am auzit o reclamă la un post de radio care începea cu întrebarea: Ce ştii să faci?. Nici nu am mai apucat să dau atenţie produsului la care se făcea reclamă pentru că mi-a şi venit în minte îndemnul lui J. F. Kennedy: „…ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country!“.
Cumpăna vremurilor din 1961 pentru americani era de alt tip decât cea în care ne aflăm noi, dar întrebarea este la fel de valabilă şi pentru noi acum.

Sunt sigur că aţi auzit de la mulţi afirmaţii gen „Eu nu mai dau doi bani pe ţara asta pentru că nici ea nu a făcut nimic pentru mine“. Dar ţara asta e formată de mulţi dintre astfel de oameni, care au, mai mult sau mai puţin, dreptate, care au încercat să intre în sistem în ideea de a-i da sens, de a face o schimbare, dar pe care indignarea, dezamăgirea, sentimentul de inutilitate, scârba i-au făcut să ajungă la concluzia asta. Alţii chiar au profitat de oportunităţile oferite de sistem şi tot nu au făcut nimic pentru ţară. Iar unii s-au luptat cu sistemul şi, într-un fel sau altul, au reuşit în viaţă, sunt mulţumiţi de poziţia lor (socială, financiară, familială, personală etc.). Chiar şi dintre aceştia din urmă sunt destui care preferă să se detaşeze de problemele sociale şi să nu se implice.

Şi atunci revin la întrebarea „Ce ştii să faci pentru a determina o schimbare, pentru a face diferenţa, pentru a determina sistemul să dea acei doi bani pe tine, pentru a-ţi fi mai bine în viitor ţie şi copiilor tăi?“. Apoi, în funcţie de răspunsuri, să ne întrebăm „Ce ar trebui să facem?“
Oare ar trebui să demonstrăm în stradă cu toţii, oare ar trebui să protestăm violent, oare ar trebui ca toţi să tragem în piept Statul şi să ne vedem doar de propriile interese? Sau poate n-ar mai trebui să facem absolut nimic. Să paralizăm la propriu toată ţara. Ştiu, e imposibilă o astfel de acţiune coordonată, ce ar duce la îngheţarea oricărei activităţi, fie că vorbim de transport, presă, curent electric, telefonie, apă curentă, învăţământ etc.
Să înfiinţăm o organizaţie, un partid, un club de salvare naţională? Au mai făcut-o alţii şi tot degeaba. Vă mai aduceţi aminte de eşecul Convenţiei Democrate, al Alianţei DA, de partidele gen ApR (Alianţa pentru România) sau PUR (Partidul Umanist Român) pornite ca partide reformatoare, dar care au sfârşit în a fi absorbite sau transformate în acelaşi tip de partide ca cele deja existente.
Alte organizaţii apolitice ce reprezintă eroii Revoluţiei, studenţii, intelectualii, muncitorii (să nu uităm de sindicate) etc. tot nu au reuşit să provoace mari schimbări în structura sistemului pentru că fie au ţipat la pereţi, fie s-au împrietenit cu acei pereţi din interese personale. Şi uite aşa începi să devii încet şi sigur sceptic faţă de orice încercare de schimbare şi îţi dai seama (cel puţin cei care îşi dau măcar seama) că întrebarea „Ce ştii să faci?“ îşi păstrează valoarea doar la nivel individual.

Şi ca să termin povestea, imediat după ce am auzit întrebarea de la reclama radio mi-am răspuns în minte fără să ezit: „Ştiu să apreciez ocazia de a învăţa şi de a cunoaşte“. Cu alte cuvinte, dacă ne este aproape imposibil să provocăm o schimbare la nivel de masă, atunci să balansăm prin posibilitatea de a evolua personal (fie că vorbim de internet, cărţi, documentare, artă, muzica de calitate ş.a.m.d.).
Ask not what your country can do for you, ask what you can do for yourself!

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Hai să dăm mână cu mână, să vărsăm toţi împreună. Cam asta ar fi senzaţia când vezi că absolut întreaga pătură politică se gândeşte la tactici de şah pentru a păstra sau pentru a obţine ciolanul. Nu ar fi asta în sine o problemă pentru că politica, în ultimă instanţă, înseamnă să pui mâna pe putere. Dar acum ne aflăm într-o situaţie socială şi economică foarte dificilă. Aşa că în timp ce pâinea e pe terminate, circul are program prelungit. De vreo zece luni nu se discută decât despre ruperea Coaliţiei.

Pentru că nu e prima dată când trecem prin criză, de orice fel ar fi ea, propun o scurtă reamintire a momentelor critice din ultimii 100 şi ceva de ani în paralel cu guvernanţii vremurilor respective. Începem cu perioada Războiului de Independenţă întrucât erau deja cel puţin două provincii istorice unite. O perioadă în care erau atât imperiul otoman, cât şi cel ţarist suzerani asupra noastră (într-o anumită măsură), în care pătura politică internă ducea tot felul de tratative pentru obţinerea de la autonomie extinsă până la independenţă totală. Războiul, cu tot contextul regional, a presupus multe sacrificii, mai ales tărie de caracter din partea liderilor. Regele Carol I, premierul Ion C. Brătianu, ministrul de externe M. Kogălniceanu sunt doar câteva nume.

Trecem peste războaiele balcanice, pentru că acolo am fost un fel de „şefi“ şi, oricum, nu era criza noastră. Ajungem la Primul Război Mondial. A fost atunci o tensiune si o criză politică mult mai mare pentru că, în timp ce în primul caz toţi erau oarecum uniţi pentru un sop comun, aici era o dilemă. Regele vroia să intrăm în război alături de germani şi austrieci, avea chiar un document secret semnat anterior cu ei, în vreme ce cultura socio-politică avea înclinaţii spre Franţa. A fost un mediu foarte dificil, dar în niciun caz nu a fost o situaţie de rac, ştiucă şi broască. Ce s-a hotărât a rămas hotărât. Doi ani de neutralitate şi doi ani de război. Sigur, s-a încheiat la un moment dat un tratat păgubos pentru noi cu germanii, dar deja intrăm în detalii istorice.

În al doilea Război Mondial, deciziile nu s-au mai dovedit atât de inspirate, dar au fost la fel de ferme. Antonescu, ce-i drept păcălit de promisiunile şi de hărţile false arătate de nemţi, avea totuşi un caracter de om care merge până în pânzele albe. E adevărat că trebuie să ţinem cont şi de faptul că într-o dictatură deciziile sunt coordonate. Nu vorbim de întoarcerea armelor împotriva nemţilor în August ‘44 pentru că atunci putem spune că pierdusem deja războiul.
În general, putem vorbi atât de decizii inspirate, cât şi de decizii proaste, dar toate suficient de ferme.

Dar cu actuala pătură politică, vă daţi seama ce dezastruos ar fi un război pentru noi? Ştiu, astăzi războiul modern e altfel, facem parte din NATO etc., dar un astfel de exerciţiu extrem de imaginaţie ne poate arăta negru pe alb ce fel de guvernanţi avem. Un ministru de interne revocat din interese electorale deşi, paradoxal, chiar se suprapune unei creşteri reale a infracţionalităţii, un ministru de finanţe care propune măsuri de criză înainte de a şti dacă sunt legale, un premier vasal preşedintelui, un „tunar“ economic numit chiar ministru al economiei şi, cireaşa de pe tort, un preşedinte maniac în ale diversiunilor şi manipulării.
Un război ar arăta ca un şir lung de mobilizări când la o graniţă, când la alta sau de tratate de pace semnate când cu duşmanii de ieri, când cu duşmanii de alaltăieri. Iar varianta împrumutului FMI ca „plasa de siguranţă“ ar suna ceva de genul:
„România nu a pierdut răboiul căci are încă teritoriul întreg“.
După două luni – „Nu sunt motive de îngrijorare pentru că nu am pierdut decât o regiune“.
După alte trei luni – „Situaţia nu este foarte gravă. Mai avem, totuşi, o regiune“.
După încă două luni – „Ne-am refugiat, ce-i drept, în ultimul judeţ rămas, dar de aici vom izbăvi cu măsuri de urgenţă.“
La o săptămână, Guvernul şi Parlamentul transmit românilor să stea liniştiţi sub ocupaţia străină pentru că singura Românie care contează a scăpat. E în exil.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Fizica mecanică explică fenomenul de rezonanţă prin intensificarea oscilaţiilor unui sistem prin exercitarea unei forţe exterioare de frecvenţă apropriată sau identică cu frecvenţa de oscilaţie a respectivului sistem. Adică, de exemplu, dacă pe un pod trece un grup de oameni în pas cadenţat, iar cadenţa este similară sau identică frecvenţei podului, acesta din urmă are toate şansele să trepideze până când se prăbuşeşte.

Fiecare dintre noi trăieşte o frustrare de o anumită frecvenţă, de la zero până la pragul nebuniei. Această frecvenţă diferă de la individ la individ. Poate pe mine mă deranjează că încă nu am puterea financiară să-mi cumpăr ce-mi doresc. Pe tine te dărâmă gândul că ai urmat facultatea degeaba, iar acum te-ai angajat ca secretară. Pe el îl stresează gândul că nu se mai ajunge din urmă cu ratele la bancă. Pe voi vă macină scenariul falimentului şi al rămânerii sub cerul liber. Andrei are mama bolnavă de cancer, iar Cătălin a rămas paralizat din cauza unui şofer băut. Irina nu mai suportă serile de scandal ale tatălui beţiv, iar o bătrână singură este terorizată de nişte necunoscuţi care vor să-i cumpere casa cu forţa. Nu pot spune că atâtea persoane sau familii, atâtea drame, dar un sociolog poate spune că sunt destul de mult pentru o societate care tânjeşte la normalitate.

Pe de altă parte, societatea românească în ansamblu trăieşte de 20 de ani un fenomen de amplificare a frecvenţei frustrărilor. Am pornit după Revoluţie cu speranţe care s-au transformat în timp în frustrări. Am experimentat pe rând liberalizarea comerţului, care a dus imediat şi la producţie autohtonă pe stoc pentru că noi cumpăram din importuri (nu intru în detalii tehnice), liberalizarea preţurilor cu vrăjitoarea inflaţie chiar şi de peste 100%, împrumuturi externe pentru plata salariilor, privatizarea nebuloasă a mastodonţilor Statului, corupţie, delapidarea banilor publici etc. Toate acestea aveau frecvenţă diferită de cea a frustrărilor omului de rând pentru că era ceva acolo, vag. Ştiam că politicienii şi funcţionarii sunt corupţi, incompetenţi, puturoşi, hoţi etc.

Dar în ultimul an a avut loc o accentuare a frecvenţei frustrărilor sociale. Canalele media au început să prezinte tot mai mult şi mai clar corupţia, băieţii deştepţi care au făcut averi din banul public şi care, iată, ies în stradă cu Ferrari, Maserati, Bentley, deci se etalează tot mai agresiv, pentru că nici nu ştiu ce e respectul în trafic, beizadelele lor încep să accidenteze tot mai mulţi oameni, dar rămân în libertate.
Agresivitatea stradală care se aproprie tot mai mult de spaţiul locuinţei private, în raport cu scăparea infracţiunilor de sub control de către Poliţie.
Se vorbeşte tot mai mult despre acte de injustiţie în paralel cu salarii foarte mari ale magistraţilor.
Oamenii de rând şi micii oameni de afaceri simt că-şi pierd minţile în ceaţa birocraţiei şi în lupta cu funcţionarii.
Politicienii dau spectacole de circ tot mai porcoase şi maimuţăreli tot mai gălăgioase în timp ce nu mai sunt bani de pensii şi salarii.
La toate acestea, îi pun capac sentimentul de déjà vu prin care trecem acum privind amanetarea viitorului prin împrumuturi externe, năclăirea economiei cauzată de deciziile idioate, contradictorii şi oportuniste ale guvernanţilor privind reformarea şi punerea în mişcare a sistemelor publice (fie că vorbim de infrastructură, de sistemul de sănătate, fie de educaţie etc.) şi contextul macroeconomic. Acest context ne va arăta ce pătură politică avem în ansamblu, din care votăm mereu aceiaşi politicieni, şi câte lucruri trebuiau făcute până la acest deadline şi nu s-au făcut.

Acesta este momentul în care cele două frecvenţe se vor suprapune şi va apărea rezonanţa frustrărilor, o rezonanţă socială. Asta nu poate însemna decât o revoltă, o mişcare stradală spontană care poate începe ca o mică fisură în acel pod de care vorbeam la început, până la una extinsă. Cred că în cel mult un an vom experimenta o astfel de rezonanţă. E foarte probabil ca scânteia să fie un mic scandal de stradă, care să ducă la cedarea supapei sociale.
Nu cred că sunt deloc panicard. Nu ar fi prima dată când se întâmplă aşa ceva. După Revoluţie am avut episodul „golanilor“ din 13-15 iunie, Târgu Mureş, apoi mineriadele, păgubiţii FNI şi altele. Numai că în ultimul caz s-a arătat cu degetul un ţap, iar în altele au fost motive doar de un anume fel (etnice, despotice, ideologice etc.). Acum se adună prea multe în acelaşi timp şi deja aud apa fierbând în oala sub presiune.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

Zielele acestea se văd efectele unui alt „somn“ al unor angajaţi ai statului. După mai mulţi ani de mediatizare a modului în care hipermarketurile fac legea în comerţul românesc, Ministerul Agriculturii şi Parlamentul şi-au revenit din constipaţie şi au legiferat Codul bunelor practici comerciale. Ei, dar ce s-a întâmplat? S-a trezit un monstru sau mai mulţi.
Hai să revedem firul evenimentelor. Cu circa 3-4 ani în urmă, începea un şir lung de mediatizare a practicilor hipermarketurilor faţă de producătorii români de legume, fructe, alimente. Taxe de raft, taxe de promovare a produselor, taxe de comercializare etc. Toate acestea au dus la ruinarea financiară a unor producători şi eliminarea altora în favoarea celor străini care pot aduce cantităţi foarte mari şi cu un grad foarte mic de alterare în timp. Dar, foarte important, fără gust. Pe de altă parte, li s-a impus să vândă mai scump la magazinele de cartier tocmai pentru a ni se părea că la hipermarket e mai ieftin. Şi uite aşa aflăm cu stupoare că un litru de lapte, de exemplu, pleacă de la producător cu 80 de bani şi până la raft se face 3-4 lei. Caşcavalul se dublează în preţ, iar preparatele din carne se scumpesc în medie cu 50-70%.

Cum de s-a ajuns aici, când toate ziarele şi televiziunile au tot scris despre asta? Consiliul Concurenţei a dormit sau a crezut că e suficient actul de prezenţă pentru că n-a făcut nimic. Era clar vorba de măsuri anticoncurenţiale, din moment ce au scos de pe piaţă multe magazine mici. În primăvară şi vară am asistat la ploconirea Ministerului Agriculturii în faţă marilor retaileri. „Hai, vă rog, rămâneţi la discuţii! Hai să facem în aşa fel încât să fie bine pentru cumpărători! Hai, vă rog, să stabilim Codul de bune practici!“.
Cam aşa sunau pentru mine discuţiile cu hipermarketiştii. Nu degeaba spun că, şi chiar de vin nemţii aici, tot ca românii se vor comporta pentru că dacă nişte putoare, fie ei inspectori, secretari de stat, directori de agenţii, miniştri, dracu’-lacu’, nu-şi fac treaba, atunci şi mama neamţului se face român.

Iar acum după ce s-a legiferat, în sfârşit, Codul, se răscoală hipermarketiştii şi ne şantajează că vor scumpi produsele dacă nu le lăsăm să-şi facă treaba cum vor ei şi că nu vor mai vinde produse româneşti. Vă daţi seama în ce hal de mizerie am ajuns dacă nişte afacerişti străini vin să dea cu pumnul în masă la noi acasă?
Îmi aduc aminte de ce îmi povestea un istoric. În 1714, a fost nevoie doar ca un capugiu turc să vină cu nişte soldaţi pentru ai lua pe Brâncoveneşti şi pentru a-i duce la moarte.
Păstrând proporţia exemplului, nu cumva ar vrea hipermarketistii să facă ei legea în comerţul nostru? Dacă se împute treaba, eu zic că un boicot ar trebui făcut. Să nu mai mergem la cumpărături la ei, iar dacă producătorii vând mai ieftin la magazinele de cartier poate ne ducem la acestea din urmă. Eu deja de foarte mult timp am renunţat să le mai cumpăr verdeaţa lor anemică, fructele şi legumele din ţări tot mai exotice. În ciuda efortului şi a timpului pierdut cu drumul şi pe la piaţă, prefer produsele mai gustoase de la ţărani.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!

În ultimele zile ale Bucureştiului, am luat centrul istoric la pas pentru a experimenta surprizele pregătite de organizatori. Printre străzile tranşee şi cele câteva aproape finalizate, cum ar fi Lipscani, am văzut un amestec interesant de carnaval, terase cochete (sau de fiţe, căci e atât de discutabil), o nuntă pe picior mare, o dugheană din care se auzeau manele alături de un mini concert de rock, puradeii cerşetori, comercianţii de suveniruri şi antichităţi şi rufele întinse la ferestrele clădirilor de patrimoniu (multe dintre ele ocupate abuziv), care dau să cadă cât de curând.
Am asistat apoi la un teatru de stradă cu scenete de la sfârşitul secolului XIX şi cu sărăţele şi vin oferit publicului de moment. Interesante erau privirile străinilor fascinaţi de acest amestec de cochetărie, orientalism, comercial şi uneori chiar mahalagism, întocmai unui bazar cultural.

Foarte relevantă şi revelatoare a fost prezentarea de la Muzeul Naţional de Istorie privind viaţa Bucureştilor din perioada interbelică. Exista atunci un amestec de culturi mult mai mare. Erau promenade pentru lumea bună, dar şi mahalale cu mirosuri şi mizerii greu de suportat, cu produse alimentare şi fructe vândute în plină stradă, cu cerşetori şi negustori de toate culorile, de la ţigani până la turci şi evrei, cu străzi ce se inundau la orice ploaie mai puternică, cu rânduri groase de cumpărători în căutarea celor mai bune şi ieftine produse etc. Principalele diferenţe pe care le văd acum sunt faptul că respectivele mahalale s-au cam mutat tocmai în centrul istoric, că cele mai multe dintre clădirile istorice stau să cadă, că nu mai există aceeaşi diversitate culturală şi etnică a negustorilor şi, poate cel mai important, că trebuie să fii atent unde păşeşti, dacă nu vrei să-ţi rupi gâtul. Iar toate acestea sunt observaţii absolut neutre. Aşa că asta avem, la asta ne zgâim.

Nu lăsa moartea să te găsească stând!